Marile bănci centrale escaladează noi culmi ale nebuniei

Semnificaţia şi dimensiunea capcanei reprezentate de programele de tipărire devin tot mai greu de negat de oficialii marilor bănci centrale.

Recent a fost rândul lui Randal Quarles, vicepreşedinte al Federal Reserve, să facă o afirmaţie "şocantă", după cum scrie Zerohedge pe marginea unei ştiri de la Bloomberg.

În cadrul unei conferinţe organizate de Hoover Institution, conducătorul supravegherii bancare din cadrul Fed-ului a subliniat că "piaţa titlurilor de stat a devenit aşa de mare, încât banca centrală a Statelor Unite trebuie să se implice pentru a-i asigura funcţionarea adecvată".

"Faptul că piaţa titlurilor de stat este semnificativ mai mare decât a fost în urmă cu câţiva ani şi cu mult mai mare decât a fost în urmă cu un deceniu a condus la depăşirea capacităţii infrastructurii private a pieţei de a face faţă oricărui stres", a mai subliniat vicepreşedintele Federal Reserve.

După cum se observă, inclusiv noţiunea de "stres" a fost redefinită. Efectele unei crize majore asupra pieţelor financiare pot fi produse acum şi numai de o uşoară creştere a costurilor de finanţare, care pot amorsa o reacţie în lanţ catastrofală, având în vedere gradul de leverage din sistem.

Situaţia este descrisă pe scurt de Zerohedge: "nu mai există pieţe, mai există doar tranzacţii planificate central, care pot avea loc numai cu acordul explicit al Federal Reserve, fără de care poate avea loc o prăbuşire de trilioane în câteva nanosecunde".

Într-o conversaţie pe Twitter care a pornit de la articolul agenţiei de ştiri americane, cineva şi-a declarat uimirea în faţa acestor declaraţii ale unui oficial al băncii centrale americane, deoarece "credeam că nu le este permis să spună astfel de lucruri cu voce tare".

Tot cu voce tare a fost infirmată recent şi linia oficială a băncilor centrale referitoare la efectul programelor de tipărire asupra inegalităţii veniturilor.

În cadrul unei conferinţe organizate de University of California Irvine, Mary Daly, preşedintele Federal Reserve Bank of San Francisco, a declarat că "nu pot fi sacrificate milioane de locuri de muncă doar pentru a preveni creşterea burselor, de care beneficiază doar cei puţini care au portofolii de acţiuni". Afirmaţia se referea, bineînţeles, la efectele programului de relaxare cantitativă al Federal Reserve.

În Europa, BCE a reuşit "performanţa" distrugerii pieţei obligaţiunilor mult mai devreme. În opinia reputatului analist american Martin Armstrong, care a lansat aceste acuzaţii la adresa BCE de mai mult timp, "banca nu mai poate să-şi reducă valoarea bilanţului pe măsura ajungerii la scadenţă a titlurilor din portofoliu".

Motivul este simplu: iluzia costurilor de finanţare deosebit de scăzute sau negative, nu doar pentru pentru ţări precum Spania sau Italia, s-ar destrăma instantaneu şi ar conduce la dezintegrarea zonei euro.

"Nicio cantitate de bani nu poate fi creată pentru a compensa deflaţia atunci când oamenii nu au nicio încredere în viitor", mai scrie analistul american.

Acum se pare că distrugerea pieţei obligaţiunilor guvernamentale a devenit o realitate şi pentru Statele Unite, cu toate că Fed-ul a "acumulat", raportat la PIB, mai puţine obligaţiuni guvernamentale decât BCE.

Portofoliul de obligaţiuni guvernamentale din zona euro deţinut de BCE reprezintă aproape 24% din PIB-ul regiunii de anul trecut, în condiţiile în care valoarea totală a bilanţului băncii este de circa 56% din PIB.

Peste Ocean, bilanţul total al Federal Reserve reprezintă doar 36% din PIB, în condiţiile în care portofoliul de obligaţiuni guvernamentale reprezintă circa 21% din PIB.

Ultimele date de la BCE arată că valoarea nominală a obligaţiunilor guvernamentale cumpărate prin tipărire a urcat până aproape de 2,9 trilioane de euro, în timp ce valoarea nominală a obligaţiunilor guvernamentale cumpărate de Federal Reserve a ajuns la circa 4,5 trilioane de dolari (vezi graficul).

Efectele acestor achiziţii masive prin tipărire s-au manifestat la nivel global, inclusiv pentru randamentele obligaţiunilor emise de guvernele economiilor emergente sau de frontieră. Date recente de la Bloomberg arată că valoarea nominală a obligaţiunilor cu randamente negative la nivel global a crescut accelerat în ultimele luni şi a ajuns la 16,3 trilioane de dolari, cel mai ridicat nivel din aprilie 2019, dar cu 800 de miliarde de dolari sub recordul istoric.

Analiştii de la JP Morgan au estimat că valoarea nominală a obligaţiunilor guvernamentale din ţările dezvoltate care au randamente reale negative (n.a. ajustate cu rata inflaţiei) s-a dublat în ultimii doi ani, până la circa 31 de trilioane de dolari, respectiv 76% din totalul emisiunilor. În cazul zonei euro, ponderea emisiunilor de obligaţiuni guvernamentale cu randamente reale negative este de 100%.

"Oricât de ilogic este acest fenomen, randamentele reale negative vor rămâne pe piaţă pentru o perioadă îndelungată de timp", după cum scriu analiştii de la JP Morgan citaţi de Bloomberg.

Tocmai aceste randamente reale negative îi forţează pe "investitori" să se angajeze în aşa-numita "goană către randamente", adică să caute titluri financiare care oferă câştiguri, nu "câştiguri negative".

"Nu este de mirare că vânătoarea de randamente este aşa de intensă pe pieţele emergente, unde doar 17% din obligaţiunilor emise au randamente reale negative", mai arată analiştii băncii americane.

Deşi pare pozitiv la prima vedere, fenomenul "goanei către randamente" nu face decât să reducă artificial costurile de finanţare ale economiilor emergente şi de frontieră. Astfel se deschide calea către supraîndatorare, pe fondul ignorării complete a riscurilor, iar efectele vor fi dezastruoase dacă randamentele nu vor rămâne pentru totdeauna la nivelul scăzut din prezent.

Această perspectivă este valabilă şi pentru zona euro. Oare cât mai poate fi executată o echilibristică nebunească deasupra unei mări de lichiditate?

Conform ultimelor date de la BCE, lichiditatea excedentară din sistemul bancar al zonei euro s-a apropiat de 3,2 trilioane de euro la mijlocul lunii curente, de la circa 1,7 trilioane la începutul anului.

Nu ar fi trebuit ca aceste sume să se îndrepte către creditare? Oare de ce? Şi, mai ales, de ce nu explică BCE fenomenul, preferând să îndrepte acum atenţia către necesitatea aplicării unor programe masive de stimulare fiscală?

Parcă totul arată a pregătire a "terenului" pentru justificările şi disculpările din momentul în care va deveni evident pentru toată lumea că "stăpânii banilor" nu au ştiut ce fac, dar nu au renunţat niciun moment la propagarea ştirilor false despre competenţa şi buna lor credinţă.