Mario Draghi îl aşteaptă pe Godot cu orice preţ

BCE nu a dezamăgit pieţele nici la ultima şedinţă de politică monetară. Dobânda de referinţă a rămas la 0%, dobânda pentru facilitatea de creditare la 0,25%, iar dobânda pentru facilitatea de depozit la -0,4%.

Mult mai importantă a fost, însă, menţinerea programului de relaxare cantitativă la 80 de miliarde de euro pe lună până în martie 2017 sau dincolo de acest orizont, până când va fi atinsă ţinta inflaţiei urmărită de BCE, de circa 2%.

Înainte de anunţarea deciziei BCE, Reuters scria că aşteptările de pe piaţă indică o relaxare suplimentară a politicii monetare la şedinţa din decembrie 2016.

"Condiţiile financiare actuale reflectă aşteptarea unor acţiuni suplimentare din partea BCE, deoarece BCE trebuie să facă mai multe doar pentru a păstra nivelul actual de relaxare monetară", a declarat Marco Valli, economist la UniCredit, pentru Reuters. Adică să alerge tot mai repede pentru a rămâne pe loc?

Ultimele date de la BCE arată că activele totale ale băncilor centrale din Eurosistem au ajuns la 3,47 trilioane de euro, de la 2,78 trilioane la sfârşitul anului trecut.

La sfârşitul săptămânii trecute, lichiditatea excedentară din zona euro a ajuns la un nou record, de 1,077 trilioane de euro (vezi grafic), în condiţiile în care "valoarea" nominală a obligaţiunilor corporate cumpărate cu "bani" proaspăt tipăriţi se apropie de 34 de miliarde, iar cea a titlurilor achiziţionate în cadrul programului PSPP (Public Sector Purchase Programme) era de 1,1 trilioane.

În ciuda acestei evoluţii a lichidităţii excedentare, ultimul sondaj al BCE, referitor la condiţiile de creditare din zona euro, arată că "băncile au folosit lichiditatea de la BCE pentru acordarea de credite sau refinanţări", deşi "dobânda negativă a facilităţii de depozit a avut un impact negativ asupra marjelor de creditare şi a veniturilor nete din dobânzi".

Oare nu sunt contradictorii aceste afirmaţii? Adică băncile cred că pot compensa prin volum reducerea marjelor? Şi până unde trebuie să ajungă acest volum al creditelor, în condiţiile în care soldul creditului neguvernamental din zona euro este încă sub nivelul atins înainte de declanşarea crizei globale, iar gradul de îndatorare a crescut?

La conferinţa de presă, un jurnalist l-a întrebat pe Draghi cum vede ieşirea din programul de relaxare cantitativă, în condiţiile în care "piaţa se comportă ca şi cum QE ar fi pentru totdeauna". Preşedintele BCE s-a limitat la a declara că "perspectivele economice sunt determinate de condiţiile monetare, de susţinerea extraordinară a BCE" şi că "o ieşire abruptă din QE este puţin probabilă".

Draghi nu a avut un răspuns direct nici pentru o ziaristă din Germania, care a dorit să afle dacă este posibilă o creştere a dobânzilor pe fondul continuării programului de relaxare cantitativă.

"Măiestria" evitării răspunsurilor clare, mai ales pe fondul nenumăratelor declaraţii oficiale privind transparenţa BCE, l-a părăsit pe Mario Draghi la ultima întrebare, tot a unui jurnalist german, care a dorit să ştie dacă programul de cumpărare a obligaţiunilor corporate nu contribuie semnificativ la distorsionarea competiţiei şi permite companiilor mari să cumpere firmele mici pe nimic. Răspunsul a fost evitat complet.

Andrew Haldane, economist-şef al Băncii Angliei, a publicat recent pe site-ul instituţiei o analiză a eficienţei programelor de relaxare cantitativă (n.a. "QE, the story so far"), unde ne spune ce trebuie să credem pentru ca banii tipăriţi să influenţeze economia reală conform planului.

Astfel, "oamenii trebuie să creadă că QE va îmbunătăţi perspectivele economice" pentru a funcţiona canalul denumit "încredere/aversiune faţă de risc/incertitudine".

Ei bine, oamenii se pare că nu cred în "minunea" banilor tipăriţi, iar lipsa de încredere nu se manifestă doar în Europa. Nici nu este de mirare, în condiţiile în care pensiile sunt ameninţate şi depozitele bancare nu mai produc nimic.

Un alt canal, creditul bancar, ar funcţiona dacă oamenii ar crede că "nu există restricţii asupra creditării", în timp ce agenţii economici "nu pot substitui creditul bancar cu alte forme de creditare".

Şi aici problemele sunt mari, deoarece există restricţii severe asupra creditării, manifestate sub forma subcapitalizării cronice a sistemului bancar din zona euro, dar şi surse alternative de finanţare.

Dar cea mai mare problemă a fost abordată de Carl-Ludwig Thiele, membru al conducerii executive a Bundesbank, în cadrul unei conferinţe recente din Austria. Thiele a declarat că "fundaţia uniunii monetare a fost puternic zguduită de criză", iar "multe dintre măsurile anti-criză au subminat principiul responsabilităţii individuale".

Programul de relaxare cantitativă al BCE se află, de departe, pe primul loc în clasamentul acestor măsuri şi prelungirea sa pe termen nedefinit poate conduce la deteriorarea iremediabilă a responsabilităţii, considerată de Thiele "fundaţia care trebuie reconstruită pentru a asigura stabilitatea Uniunii Monetare".

Lipsa responsabilităţii la nivelul BCE, care îşi proclamă necontenit independenţa, s-a "transferat" inevitabil şi la nivelul guvernelor din zona euro, care "în loc să profite de dobânzile scăzute pentru rambursarea unor datorii, le-au folosit pentru creşterea cheltuielilor", după cum a mai declarat oficialul Bundesbank. În opinia lui Carl-Ludwig Thiele, "investiţiile publice nu trebuie să conducă la creşterea nivelului datoriei, ci trebuie compensate de reduceri ale cheltuielilor în alte sectoare bugetare". De asemenea, "nu trebuie uitat că principala componentă a stocului de capital dintr-o ţară o reprezintă capitalul privat", al cărui nivel "nu poate fi determinat prin decret într-o economie de piaţă".

Dar acestea nu sunt decât opiniile unui reprezentant al Bundesbank, care deocamdată nici măcar nu mai are un vot la şedinţele de politică monetară ale BCE.

Mai multe dintre răspunsurile lui Draghi în cadrul conferinţei de presă au subliniat că, până la şedinţa din decembrie 2016, vor exista mai multe date şi prognoze cu privire la evoluţia economiei în următorii doi ani, iar banca va şti mai bine ce are de făcut.

Atunci vom afla, probabil, şi până când Mario Draghi este dispus să-l aştepte pe Godot, iluzoriul personaj al lui Samuel Beckett.

Orice pariu în acest sens trebuie să pornească, însă, de la ipoteza lipsei complete a oricărei responsabilităţi, caracteristica fundamentală a băncilor centrale din zilele noastre.

Draghi îl va aştepta pe Godot cu orice preţ, pentru că altcineva îl va plăti.