O criză pe faţă... două pe dos

Puţini dintre noi, comentatorii vieţii politice, privind-o atunci la televizor împletind fulare şi, odată cu ele, destine politice, "doi pe faţă unu" pe dos", am avut puterea să pătrundem sensurile antropo-filosofice ale gestului, să recunoaştem în ceea ce părea doar o stanţă idilică, imaginea mitologic-actualizată a parcelor torcînd fuiorul viitorului şi, totodată, formula paradigmatică cu care politicienii vor aborda criza, pe atunci, nici măcar întrezărită.

Astăzi, iată, suntem aduşi în starea necesară pentru a putea să ne luminăm de scînteia revelaţiei.

Una pe faţă este criza politică. În realitate, mai mult un fel de bălmăjeală politică, amestecată cu bîlbîială constituţională, ameţeală mediatică şi "mişto" gros, de cartier, pentru tot cartierul.

Preşedintele, cu Constituţia în mînă, ne anunţă la ora de maximă audienţă, după căderea guvernului pe o moţiune de cenzură, că litera ei îi este scrisă cu fierul roşu în destinul politic. După care, se prevalează de prevederile unei Constituţii care încă nu a fost scrisă, aceea care i-ar da voie să confunde consultarea partidelor cu nişte telefoane date de consilierii săi, prin care doi-trei lideri politici sunt invitaţi să bată drumul pînă la Cotroceni, aşa, ca să nu zică cineva că nu i-a chemat. După care nominalizează un premier fără nicio bază politică, dar plin de recunoştinţă prezidenţială, pentru înalta onoare ce i s-a făcut. Probabil, aceea de a juca într-o piesă scrisă la cel mai înalt nivel. Desigur, mă refer la nivelul punctului geodezic din zona Cotrocenilor. Partidele majorităţii, în loc să pună în joc maşinăria constituţională a amendării drastice a gesturilor prezidenţiale, se joacă de-a baba oarba cu bietul "premier desemnat" şi aşteaptă resemnate tabloul doi al comediei, în care lupul cel rău va încerca să le dărîme casa, suflînd din toţi bojocii, peste ei, vîntul alegerilor anticipate. N-are decît, zic cei trei porcuşori, care între timp s-au baricadat în noua lor casă-majoritate, ridicată chiar în incinta Parlamentului, continuînd să se ciondănească şi fără să bage de seamă cum regizorul le fură, pe-nserate, cărămizile din temelie.

Prima criză din dos, adică una care nu trebuie să se vadă, este, desigur, cea economică. Viitorul imediat va prăvăli peste această masă de oameni care încă îşi permite luxul să plătească factura la curent şi abonamentul la televizor, ca să se amuze pe seama improvizaţiilor de doi lei ale politicienilor, valuri, valuri de scumpiri, creşteri de taxe, şomaj, reduceri de salarii, nu mai tîrziu, decît într-o lună, două. Criza aceasta, care este a noastră, mai mult decît a lor, nu e deloc telegenică. Nu face audienţă! De aceea, nu vorbesc despre ea nici comentatorii şi cu atît mai puţin politicienii. Este o criză care va prăbuşi, definitiv, ceea ce a mai rămas în picioare din eşafodajul şubred al economiei socialiste, pe care întreprinzătorii tranziţiei au căţărat suprastructura unui capitalism al jafului, ca scuză pentru acumularea primitivă, altoit cu sclipiciul societăţii de consum, într-o societate fără bază sustenabilă de venituri. O aberaţie economică pentru a cărei creaţie, practică, responsabilii guvernărilor din 1990 şi pînă astăzi ar putea pretinde un premiu Nobel. Intrarea statului în incapacitate de plată, în primul rînd faţă de proprii cetăţeni, va fi doar primul semn al adevăratei şi negrei crize economice, ieşită din împletitura (h)elenistic-băsesciană a destinului nostru.

Cea de-a doua criză, pe dos, adică băgată de politicieni sub preş, ori rogojină, este cea socială. Şi cînd spun socială nu mă refer, acum, la suferinţele milioanelor de oameni ce vor da faţă cu lipsurile, aşa cum nu s-a mai întîmplat în această ţară de un secol, ci la criza fundamentală a instituţiilor pe care orice societate se ridică. Iar prima dintre ele este Instituţia Legii. Criza care nu se vede şi cea care va continua să producă cele mai grave daune societăţii româneşti este cvasi-generalizarea unei stări a "fără-de-legii", atît în comportamentul politic, cît şi în cel al Administraţiei publice, al afacerilor şi în cele din urmă al relaţiilor umane cele mai simple şi naturale. Nu doar România, ca stat, a părăsit teritoriul Dreptului, ci întreaga structură a relaţiilor sociale se află într-o trecere accelerată de la întemeierea pe Drept, la întemeierea pe norme alternative, neacceptate şi inacceptabile, într-o ţară civilizată. "Dreptul" forţei cîştigă bătălia cu forţa dreptului; "dreptul" celui mai tare cîştigă bătălia cu drepturile celor mai slabi, inclusiv cu drepturile lor umane şi cetăţeneşti fundamentale; "dreptul" jefuitorilor cîştigă bătălia cu drepturile celor jefuiţi, ca persoane luate individual, ori în sensul de comunitate socială; "dreptul" semi-alfabetizaţilor cu diplome cîştigă bătălia cu dreptul celor pentru care temelia ştiinţei nu este totuna cu marca diplomei de studii; "dreptul" trişorilor învinge, în spaţiul de competiţie, dreptul jucătorilor care respectă regulile; "dreptul" vulgarităţii cîştigă bătălia cu dreptul la cultură şi pe deasupra tuturor, dreptul nostru la Libertate începe să piardă teren, în faţa dreptului lor la dictatura bunului plac; ori mai pe scurt, la dictatură!