Oare BCE a intervenit din nou în politica internă a Italiei?

În perioada acută a crizei datoriilor suverane din zona euro de la începutul deceniului, premierul de atunci al Italiei, Silvio Berlusconi, a început să "fluiere în biserică" şi să pună sub semnul întrebării dogma "propovăduită" de la Bruxelles şi Frankfurt.

Dacă declaraţiile "înalţilor prelaţi" din Bruxelles şi alte capitale europene nu au ieşit din limba de lemn, care a fost totuşi destul de ascuţită, la Frankfurt s-a procedat altfel: s-a strâns "laţul" până când Berlusconi a fost nevoit să demisioneze.

BCE nu a mai cumpărat obligaţiunile guvernamentale ale Italiei, iar cos­turile de finanţare au explodat (vezi graficul 1).

Într-o scrisoare din 5 august 2011, semnată de Jean-Claude Trichet şi Mario Draghi, BCE dicta, practic, politicile care trebuiau urmate de guvernul de la Roma.

La sfârşitul lunii septembrie 2011, principalul cotidian italian, Corriere della Sera, a publicat scrisoarea secretă, care a fost preluată apoi în principalele ziare din Europa.

The Independent scria că "BCE a dat ordine lui Berlusconi", în timp ce Financial Times scria că "actualul şi viitorul preşedinte al BCE au dictat o agendă detaliată de politică economică pentru premierul italian". În plus, "tonul dur al scrisorii reflectă reacţia BCE faţă de criza datoriilor din zona euro, marcată de extinderea mandatului său dincolo de politica monetară", după cum mai arată FT.

Atitudinea "relaxată" a oficialilor europeni în faţa acestei încălcări flagrante a misiunii BCE şi a tratatelor UE a arătat, încă de atunci, că nu există o expresie mai goală de conţinut decât "democraţia europeană".

Au trecut de atunci aproape 7 ani, iar Italia se "prezintă" în faţa Europei cu un nou guvern, format prin alianţa dintre Liga Nordului şi Mişcarea 5 Stele, faţă de care ultimul guvern condus de Berlusconi pare însăşi definiţia celui mai pur "spirit european".

Propunerea lui Paolo Savona pentru postul de ministru al economiei şi finanţelor în guvernul anunţat iniţial de Giuseppe Conte a creat panică în rândul autorităţilor europene şi pe pieţe.

Costurile de finanţare ale Italiei au crescut accelerat din nou, iar randamentul obligaţiunilor de 10 ani a crescut peste 3,1%, cel mai ridicat nivel din ultimii 4 ani.

Drama noilor propuneri şi negocieri s-a încheiat odată cu acceptarea de către preşedintele Republicii Italiene a noului guvern, condus tot de Giuseppe Conte, dar în care Paolo Savona este ministru al afacerilor europene, iar ministru de finanţe este profesorul Giovanni Tria, un adept al monetizării deficitului bugetar.

Ultimul lucru de care avea nevoie această "furtună" era chiar şi cea mai mică sugestie, nu dovadă, că BCE a jucat un rol în creşterea costurilor de finanţare ale Italiei.

La începutul ultimei săptămâni a lunii trecute, Bloomberg arăta că "BCE se pregăteşte pentru confruntarea cu populiştii".

Tot atunci, Ambrose Evans-Pritchard scria, în The Telegraph, că "arma nucleară din arsenalul BCE este controlul asupra costurilor de finanţare ale guvernelor şi lichiditatea oferită băncilor", după cum a declarat Athanasios Orphanides, fost guvernator al Băncii Ciprului şi fost membru al Consiliului Guvernatorilor BCE între 2008 şi 2012.

Aflat acum într-o poziţie "sigură", de profesor la Sloan School of Management din cadrul MIT, Orphanides şi-a "permis" să mai declare că "BCE ameninţă guvernele care nu se comportă adecvat cu distrugerea financiară şi le determină să accepte voluntar politicile economice propuse".

Profesorul din Cipru a mai declarat că "BCE poate ameninţa cu lichidarea sistemului bancar dintr-o ţară, prin eliminarea accesului băncilor la refinanţare" şi "poate crea o criză pe piaţa obligaţiunilor guvernamentale", iar "acest lucru s-a întâmplat în cazul Italiei din 2011". Evans-Pritchard subliniază că "metodele brutale ale băncii l-au şocat pe Athanasios Orphanides".

Şi ce face BCE? "Respectă" programul de tipărire PSPP (Public Sector Purchase Programme), care a arătat că ponderea achiziţiilor nete de obligaţiuni ale Italiei în total achiziţii trebuia să scadă până la minimul de 14,9% în luna mai 2018, de la 16,8% în luna precedentă (vezi graficul 2).

Scăderi s-au mai înregistrat şi pentru ponderea achiziţiilor obligaţiunilor Franţei şi Spaniei, în timp ce achiziţiile obligaţiunilor Germaniei au explodat (vezi graficul 3), creştere justificată de BCE prin necesitatea respectării "cheii de capital", un indicator al achiziţiilor nete de obligaţiuni guvernamentale în funcţie de contribuţia fiecărei ţări din zona euro la formarea capitalului BCE.

Datele de la BCE au fost publicate după "finalizarea" crizei politice din Italia, iar reprezentanţii coaliţiei guvernamentale nu au ratat ocazia să acuze Banca Centrală Europeană de manipulare a costurilor de finanţare în scopuri politice.

"BCE a insistat că reducerea achiziţiilor nete de obligaţiuni ale Italiei nu are nicio legătură cu evenimentele politice, fiind doar o problemă practică, determinată de necesitatea reinvestirii în obligaţiuni ale Germaniei după ajungerea la maturitate a unor titluri", mai scrie FT.

Reducerea achiziţiilor nete de obligaţiuni ale Italiei a înfuriat reprezentanţii partidelor din coaliţia guvernamentală, care au acuzat instituţia monetară a zonei euro de implicare în politica internă.

Claudio Borghi, consilier economic principal al Ligii Nordului, a declarat pentru Financial Times că nu este surprins de acţiunile BCE, în condiţiile în care "cel mai mare jucător de pe piaţa obligaţiunilor guvernamentale este BCE, iar instituţia este cea care stabileşte preţul".

Declaraţia lui Borghi pare să fie un răspuns direct pentru afirmaţia comisarului european pentru buget, Gunther Oettinger, care a considerat necesar să sublinieze că "pieţele au transmis un semnal cetăţenilor să nu mai aleagă populişti de stânga sau de dreapta". După cum se vede, obrăznicia comisarilor este fără margini, mai ales când nu au niciun fel de reţinere să vorbească despre pieţe în Europa. Care pieţe?

De la iniţierea PSPP (Public Sector Purchase Programme), în martie 2015, BCE a cumpărat prin tipărire obligaţiuni guvernamentale ale Italiei cu o valoare totală de 344,788 miliarde de euro.

Achiziţiile nete lunare au înregistrat o valoare maximă de 13,44 miliarde în luna mai 2016, conform datelor de la BCE, iar de la începutul acestui an valoarea achiziţiilor nete lunare a scăzut sub 4 miliarde de euro (vezi graficul 4).

Într-un editorial recent de la Bloomberg, fostul bancher Marcus Ashworth scrie că "BCE merită criticile primite", deoarece "dispune de flexibilitatea necesară pentru achiziţii nete de obligaţiuni dincolo de cheia de capital".

Ashworth aminteşte că preţul obligaţiunilor Franţei a scăzut anul trecut, pe fondul perspectivelor victoriei populiştilor de extremă-dreaptă în alegerile prezidenţiale, însă "declinul nu a fost aşa de rău, în condiţiile în care BCE a intervenit".

După confirmarea guvernului Conte în Parlament, costurile de finanţare ale Italiei au scăzut puternic, dar şi-au reluat tendinţa ascendentă după anunţarea programului de guvernare, considerat o "agendă revoluţionară" într-un articol Bloomberg. Promisiunile includ, printre altele, un "venit al cetăţenilor" pentru cei săraci, reduceri de taxe şi limitarea imigraţiei.

Dar asta nu este tot. Economistul-şef al BCE, Peter Praet, tocmai a declarat că finalizarea programului de achiziţie a obligaţiunilor guvernamentale prin tipărire se va discuta la şedinţa de politică monetară de săptămâna viitoare.

A urmat o creştere imediată a costurilor de finanţare pentru guvernele din zona euro, iar randamentul obligaţiunilor de 10 ani ale Italiei a revenit aproape de pragul de 3%.

Oare cât de rapid va fi îngenuncheat şi guvernul condus de Giuseppe Conte, în condiţiile în care renunţarea la austeritate nu este posibilă, indiferent de poziţia şi dorinţele Băncii Centrale Europene?