OPINII Brand de ţară

"România este o ţară pe care cu cît o cunoşti mai bine, cu atît o înţelegi mai puţin". Opinia aparţine şefului Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, dl. Jonathan Scheele, un om care poate să spună, cu argumente greu de combătut, că a ajuns să cunoască bine mîndra noastră ţară, atît cea iluzorie, cît şi cea reală. Nu ştiu despre cîte alte ţări europene se poate face, perfect îndreptăţită, o asemenea observaţie. Sau, mai corect formulat, nu ştiu dacă mai există o altă ţară europeană căreia i se poate pune un diagnostic asemănător. Personal, înclin să cred că nu.

Sigur, "originalitatea" Româ-niei nu datează de azi-de ieri. Plasată nefericit la Porţile Orientului, în acel spaţiu aparte, în care totul e luat uşor, călcată în copitele cailor sau sub şenilele tancurilor de cuceritori de toate felurile, România a reuşit să supravieţuiască cultivînd, invariabil, o filosofie care a pus mai presus de toate învăţătura lui "capul plecat sabia nu-l taie". Departe de mine intenţia de a analiza în cele cîteva rînduri de care dispun productivitatea şi costurile, pe termen lung, ale unui asemenea fel de încastrare în Istorie. Personal, mărturisesc că am suficiente rezerve faţă de modelul de mai sus şi cred că cei care se întrec în a-i lăuda virtuţile în perioadele de cumpănă îşi pot permite un exerciţiu de elementară onestitate acceptînd ideea că, într-un timp al libertăţii, România este datoare să-şi aleagă singură drumul şi să probeze capacitatea de a se lăsa condusă numai de propriile interese. Astăzi nu avem nici un motiv palpabil să ne îndoim de independenţa României şi opţiunea clară şi ireversibilă pentru calitatea de membru al familiei europene nu o pune nimeni în discuţie. Atunci, de unde precaritatea comportamentului nostru şi dificultatea în a ne înţelege, pe care ajunge să o mărturisească un om care a susţinut de atîtea ori interesele României şi, măcar tot de atîtea ori, a probat şi dragostea care îl leagă de poporul român? Care sînt tarele noastre organice în faţa cărora pînă şi judecata unui om de factura d-lui Scheele se declară, pînă la urmă, neputincioasă?

În capul unei lungi liste de răspunsuri plauzibile, aş pune "Lipsa de substanţă". Practica mimetismului celui mai păgubos, pe care, cu aproape două secole în urmă, Titu Maiorescu l-a amendat neiertător în teoria "Formelor fără fond", este astăzi reactualizată în seria fără de sfîrşit a gesturilor "spectaculoase" cu care România nu numai că nu mai convinge pe nimeni, dar au ajuns să aibă chiar un efect de bumerang. Imaginate, fie ca răspunsuri imediate la dezideratele formulate la Bruxelles sau oriunde în altă parte, fie ca probe ale felului în care angajamentele asumate sînt onorate, politicile anunţate, instituţiile nou create au ca numitor comun vidul. Satisfacţia cu care, la începutul anilor "90, cei pe care ni-i doream atît de mult parteneri luau notă de o iniţiativă sau alta consumată la Bucureşti, a lăsat locul, într-un timp nepermis de scurt, unui scepticism tot mai franc exprimat. "La ce bun faceţi legi, dacă nu le respectaţi? La ce mai înfiinţaţi instituţii, dacă nu le puneţi să-şi facă datoria?" sînt întrebări care au ajuns aproape un lait motiv al discuţiilor pe care înalţii reprezentanţi ai organismelor internaţionale le poartă ajunşi pe malurile Dîmboviţei, indiferent de culoarea politică a locatarilor din Palatele Cotroceni sau Victoria. Întrebări extrem de supărătoare nu pentru monotonia pe care o induc, ci pentru că fac aproape imposibilă o comunicare pe fond între interlocutori ce se dovedeşte că aparţin unor sisteme logice total incongruente. Pe de o parte, rigoare, profesionalism, responsabilitate - de cealaltă parte, exerciţii improvizate de retorism urmate, invariabil, de aceleaşi spectacole de sunet şi lumină. Una vorbim şi alta facem. Nici urmă de conţinut. Nici o probă a dorinţei reale de a construi lumea la care, am vrea atît de mult să fim crezuţi, aspirăm. Într-o Europă în care îndoielile, paşii înapoi exprimă o atitudine ce cîştigă tot mai mult teren, opţiunea românului pentru integrare rămîne ştirbită. Pentru că pentru el "Europa" înseamnă ultima speranţă că şi la noi se va produce, în sfîrşit, schimbarea aşteptată de cincisprezece ani. Pentru că pentru el numai presiunea exercitată din afară mai întreţine speranţa că lucrurile pot ajunge să fie aşezate într-o ordine normală. Va fi timpul în care România va deveni accesibilă înţelegerii tuturor celor care, azi, ne privesc cu o irepresabilă neîncredere.

Pînă atunci, însă, observaţia d-lui Jonathan Scheele are valoarea unui descurajant brand de ţară.