OPINII Ce poate fi mai plictisitor decât o investiţie într-un fond de pensii?

Am aflat în această săptămână că doar 1% dintre cei care încep să subscrie pentru un fond de pensii private obligatorii (Pilonul II) aleg propriu-zis un astfel de fond, restul de 99% fiind repartizaţi aleatoriu de către sistem.

Procentul celor repartizaţi de calculator a crescut în ultimii zece ani de la 81% în 2010 până la valoarea din prezent. Mă mir cum de se mai deranjează şi cei 1% să meargă până la sediul unui administrator să semneze actele de adeziune.

În acest moment, viitorul asigurat ştie sau ar trebui să ştie, că două treimi din banii fondurilor sunt plasaţi în titluri de stat, cel mai sigur plasament posibil în România, că aceştia sunt garantaţi în prezent (100% pentru valoarea nominală a subscrierilor, nu poţi lua mai puţin decât ai depus) şi că 3,75% din salariul brut al fiecărui participant este direcţionat spre fondul de unde va lua pensia privată. Cum cei 3,75% nu reprezintă cine ştie ce la începutul subscrierilor, mulţi îşi fac probabil socoteala că vor schimba fondul pe parcurs dacă performanţele acestuia vor fi nesatisfăcătoare, astfel încât nu se mai obosesc să bată un drum până la sediul acestuia pentru a semna actele necesare şi lasă totul pe urmerii calculatorului.

În plus, evenimentele care ar putea să aibă impact asupra procesului de aderare sunt trecute destul de repede cu vederea de media şi nu lasă urme în mentalul colectiv, precum investiţia ING în acţiuni Wirecard relatată cu scuzele administratorilor scoase în faţă-"era mai puţin de 1% din portofoliu, pensiile participanţilor nu vor fi afectate, s-a vândut deja respectivă participaţie, aşa e în investiţii" etc. etc.

Or, în condiţiile în care viitorii pensionari sunt dezinteresaţi de alegerea celui care le va administra banii şi plăti pensia mai putem să-i condamnăm pe administratori când preferă să se înşele în turmă decât să aibă dreptate pe cont propriu?

Ţin minte că în perioada cuponiadei era un soi de efervescenţă în rândul viitorilor acţionari, se discuta aprins, se cereau sfaturi pe la cozi..."Tu unde ţi-ai băgat cuponul? Cine sunt aia? Cum merg?" Sigur, nu au fost cele mai inspirate decizii în ciuda interesului şi informării din om în om, dovadă că în unele locuri a fost ditamai suprasubscrierea (la Petrolexportimport care suna bine, de parcă era companie cu câmpuri petroliere în dotare), iar în alte părţi nu s-a înghesuit lumea, deşi zestrea companiilor era promiţătoare (la SIF-uri au devenit acţionari cei care nu subscrisesera în altă parte).

Pariez că dacă lumea ar primi peste o săptămâna vouchere în valoarea e 500 de lei pentru relansarea activităţii firmelor de pariuri, lovite de pandemie, aş auzi pe stradă des discuţii despre şansele unei echipe sau alteia şi dacă e mai bine să joci pe marele favorit (cote mici dar mai sigure) sau să împarţi bani în mai multe pariuri riscante ca să prinzi marele pot. Ca şi în cazul cupoanelor lui Văcăroiu, când primeşti ceva neaşteptat eşti brusc foarte interesat de modul în care să foloseşti banii, când rupi lună de lună câte puţin din ce-i oricum al tău filosofia este "lasă că merge şi aşa". Mai ales când interesul brusc nu trebuie susţinut pe termen lung, cum ar fi cazul în situaţia investiţiei într-un fond de pensii, în acţiuni sau alte plasamente listate.

Şi acest lasă că merge şi aşa în materie de investiţii explică şi subdezvoltarea pieţei de capital locale. Cuponarii nu s-au transformat în investitori la bursă, ei doar doreau să vândă cât mai bine acţiunile primite gratis şi să uite de asta, participanţii în fondurile de pensii vor rata la rândul lor şansa de a învaţa abc-ul pieţei de capital ponind de la urmărirea mişcărilor fondului în care au plasaţi banii. Pentru asta e nevoie de atenţie focalizată, ceva efort de informare şi documentare şi cine mai dispune azi de aşa ceva când reţelele sociale ne mănâncă tot timpul disponibil?