OPINII Creştere economică malignă

În data de 19 octombrie a.c., domnul Varujan Vosganian, preşedintele Comisiei buget-finanţe-bănci din Senatul României ne-a adus la cunoştinţă că, "potrivit rezultatelor financiare de care dispunem, creşterea economică din acest an ar putea trece de 8%, ceea ce ar însemna un nivel record al acestui indicator de la Revoluţie încoace".

Înainte de toate, se impune precizarea că "potrivit" datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, în anul 2004, creşterea economică a fost de 8,3%. De aici rezultă că, pentru a înregistra un nivel record "de la Revoluţie încoace", creşterea anului 2006 ar trebui să treacă nu de 8%, ci de 8,3%.

Problema de fond pe care o ridică declaraţia domnului senator Vosganian este aceea că, deşi în ultimii 6 ani PIB-ul nostru a crescut continuu, această creştere nu s-a reflectat, în mod corespunzător, în creşterea veniturilor majorităţii cetăţenilor ţării. Dimpotrivă, creşterea noastră economică se realizează prin punerea în pericol a veniturilor populaţiei. Este o creştere malignă, bolnăvicioasă, care pune în primejdie sănătatea sistemului productiv al ţării. Nu este o creştere bazată pe o "nutriţie" naturală, ci una bazată pe "droguri". Nu este o creştere bazată pe investiţii, pe sporirea cantitativă şi calitativă a capitalului real şi a forţei de muncă, ci una bazată pe sporirea consumului alimentat nu cu venituri interne, ci cu împrumuturi externe.

Chiar şi cu o creştere de 8%, PIB-ul realizat de România în acest an este aproape egal cu cel realizat de aceeaşi ţară în anul 1989. Diferenţa este aceea că, în anul 1989, datoria noastră externă era egală cu zero, în timp ce, în anul 2006, ea depăşeşte 29 de miliarde de euro, ceea ce înseamnă aproape o treime din PIB. Ritmul de creştere al datoriei externe este mult mai accelerat decât cel al PIB-ului. În acest an, deficitul de cont curent va creşte nu cu 8%, ci cu peste 40%, în timp ce datoria externă va creşte cu aproape 20% faţă de anul 2005. Plăţile efectuate de statul român şi de cetăţenii români în contul datoriei externe - rambursări de credite plus dobânzi - sunt aproape egale cu sporul de PIB obţinut de la un an la altul. Producem mai mult, dar rămânem la fel de săraci.

Răul este mult mai profund. Plusurile de PIB din ultimii ani reprezintă ultimele picături stoarse din capitalul acumulat de români până în anul 1989. Începând cu anul 1990, până în anul 1999, PIB-ul României a scăzut, ajungând, în 1999, la sub 70% faţă de cel realizat în anul 1989. Această scădere dramatică a valorii producţiei naţionale, nemaiîntâlnită în condiţii de pace, îşi are cauza în "reformă", în împingerea unităţilor economice în stare de faliment, de "găuri negre", astfel încât să poată fi "privatizate", adică vândute la preţuri de sute de ori sub valoarea lor reală.

După "privatizare", fostele societăţi comerciale de stat - cele care n-au fost demolate şi valorificate ca materiale de construcţii - au "înviat", începând să realizeze profituri, fără ca în ele să se investească mai mult decât fondul de amortizare. Pur şi simplu, au început să fie utilizate la capacitate. La capacitatea pentru care fuseseră create înainte de 1990.

În întreaga perioadă 1990-2005, investiţiile cu adevărat "directe" efectuate în România nu au reprezentat, în nici un an, mai mult de 15% din valoarea PIB-ului. Cu astfel de investiţii, n-am realizat decât "reproducţia simplă" a capitalului, adică menţinerea valorii acestuia, prin mecanismul amortizării. Dovada o reprezintă faptul că valoarea PIB-ului în anul 2005 a egalat-o pe aceea din anul 1989. Ceea ce înseamnă că şi valoarea capitalului în anul 2005 era egală cu aceea din anul 1989. Sunt numeroase întreprinderi în care, după "privatizare", nu s-a mai investit nimic. În curând, după ce vor fi complet stoarse, complet uzate fizic şi moral, ele vor fi închise şi vândute ca fier vechi.

Pentru a spera că, cel puţin, actuala generaţie de tineri români va avea şansa să cunoască un nivel de trai apropiat de cel al fraţilor lor europeni, avem nevoie de un ritm de creştere de 8-10% pe an. Plus alte două condiţii. Prima o reprezintă stoparea imediată a creşterii datoriei externe. Şi publice şi private. A doua condiţie o reprezintă dublarea ratei de economisire şi de investiţii, astfel încât aceasta să ajungă în apropiere de 30%. Procent practicat de toate ţările care şi-au propus - şi au reuşit - să reducă decalajele faţă de cele dezvoltate din punct de vedere economic. Din nefericire, ne va fi foarte greu să realizăm această condiţie în situaţia în care profiturile reprezintă 80% din PIB, iar 80% din acestea intra în buzunarele străinilor. Cum putem să economisim şi să investim o treime din PIB-ul pe care îl producem, dacă celelalte două treimi nu ne mai aparţin? Voi încerca să răspund la această întrebare într-un articol viitor.