OPINII: De ce ar trebui ca România să intre în Uniunea Bancară chiar şi fără a adopta moneda euro

Uniunea Bancară a fost răspunsul zonei euro la criza financiară din 2010. Pentru ţările din zona euro, a devenit evident că stabilitatea sectorului bancar este crucialăpentru bunul mers al economieişi al societăţiişi că sistemele naţionale de supraveghereau fost adesea inadecvate sau lipsite de independenţă. Prin urmare, au apărut riscuri sistemice şi competiţia la nivelul sectorului bancar a fost distorsionată, iar cei care ar fi trebuit să primească credite nu aveau acces la ele, ceea ce a afectat economia locală.

Aşadar, Autoritatea Bancară Europeană (European Banking Authority - EBA) a creat un cadru unicde supraveghere (Supervisory Review and EvaluationProcess - SREP) şiBanca Centrală Europeană (BCE) a înfiinţat o autoritate unică de supraveghere (Single supervisorymechanism - SSM) pentru toate băncile din zona euro şipentru subsidiarele lor.În cele din urmă,aînfiinţato autoritate unică de rezoluţie (Single Resolution Board - SRB) şi o schemă de garantare adepozitelor pentru a controlasituaţiile în care băncile nu-şi mai pot îndeplini obligaţiile,în vederea protejării intereselorcontribuabililor. Din 2014, SSM şi SRB au pornitîntr-o misiunecurajoasă şi intruzivăde a revizuitoate băncile de importanţă sistemicădin zona euro şi de"actualiza" standardelede supraveghere, ceea ce a dus la conflictedestul de dese cu creditorii, auditorii, autorităţile naţionale de supraveghere şi guvernele. Rezultatul a fost un sector bancar în zona eurocare acum se bucurăde o mai bună capitalizare,de un portofoliu de creditemult mai sănătos şi de capacitatea de a preveni viitoare crize. Pe lângă beneficiile evidentepentru economiile locale şi pentrunaţiuni, Uniunea Bancară a îmbunătăţit reputaţia întregului sector bancar în rândul investitorilor externi, al pieţelor globale de capital şi financiare, ceea ce a crescut profitabilitatea sectorului.

Uniunea Bancară permite ţărilor din afara zonei euro să devină membre pe baza solicitării lor exprimateîn mod voluntar. Aşadar, de ce ar trebui România să ia în calcul în acest moment opţiunea de a solicita sădevină membru?

Înainte de toate, este important ca România să aibă un loc la masa la care se hotărăşte viitorul reglementării sectorului bancar european. Până acum, în calitatea sa de simplu observator,România a implementatreglementările europeneîn domeniul bancar, într-un modnediferenţiat. Brexit-ul a modificat felul în care ţările din afara zonei euroinfluenţeazăreglementările din sectorul bancar european. Acesta este principalul motiv pentru care Suedia analizeazăvarianta de a participa la Uniunea Bancară înainte de a adopta moneda euro. De ce să fii doar cel căruia i se aplicăreglementările europene, când ai şansa de ale influenţaîntr-un mod de pe urma căruia poate beneficia economia ta şi când le poţi da băncilor tale oportunitateade a participala consultări similare împreună cu omologii lor? Aceasta ar trebui să fie tratată ca o chestiune de interes naţional, la fel cum România participăîn mod direct la elaborarea legislaţiei europene.

Mai mult, România ar avea şansa de a-şi uniformiza sectorul bancar. Timp de mai bine de zece ani, piaţa bancarăromânească a fost dominatăde jucători din zona euro, aşadar a fost supravegheată în mod indirectdeBCE şi de autorităţile de supraveghere din Austria, Grecia, Italiaşi Franţa. În ultimii câţiva ani, odată cu preluarea poziţiei de lider de piaţă de către Banca Transilvania, se observă odiferenţiere între bănciledin zona euro,supravegheate de BCE, şi băncilecu acţionari locali, supervizate de Banca Naţionalăa României (BNR). Deşi reglementările privind sectorul bancar sunt uniforme la nivelul UE, apar tot mai des îngrijorări privind deciziile arbitrare în domeniu. În România, această diferenţiere este mai evidentă decât oricând şi ridică semne de întrebare cu privire la asigurarea unui climat concurenţial corect. Indiferent dacă această abordare arbitrară este percepută ca favorizândbăncileinternaţionalesau pe cele locale, rezultatul este acelaşi: scăderea interesului investitorilor faţă de sectorul bancar dintr-o ţarăcare are o nevoie evidentă şi un obiectiv clar de a spori gradul de intermediere financiară. Absenţaunei pieţe de capital dezvoltate în România face ca împrumuturile bancare să fieprincipala sursă de finanţarepentru a asigura creşterea, aşadar susţinerea creditării este crucială.

Dacă România ar deveni membru al Uniunii Bancare, băncile de aici ar avea avantajele de care se bucură celedin zona euro. Un raport independentde supraveghere a unei bănci româneşti, care să nu ridice nicio umbră de tratament preferenţial, este deseori folosit de pieţele globaleca un prim pas într-un proces de duediligence. Dacă entitatea de supraveghere este percepută ca fiind independentă,riscul inerent este perceput ca fiind mai mic şi, prin urmare, creşte probabilitateaca o bancă românească să aibă acces în condiţii mai bunela capital şi lapieţe financiare internaţionale.Astfel, băncile româneşti şi-ar putea asigura condiţii de finanţare mai bune şi noi investitori şi, prin urmare,ar creştecreditarea şi ar penetramai rapid o parte mai marea economiei locale. Să luăm un exemplu real: care este acum apetitul investitorilorpentru o bancă grecească sau portugheză şi care ar fi acesta, dacă băncile din aceste două ţări nu ar fi supravegheate de BCE? Aceeaşi logicăse aplică şi în ceea ce priveşte capacitatea băncilor româneşti de a stabili colaborări cu bănci din alte ţări sau de a consolida relaţii pe termen lung cu aşa-numitele "bănci corespondente". În plus, deşi Banca Centrală Europeană este un supervizor dur şi intruziv, este şi foarte experimentat şi transparent. Îşi face publice în fiecare an priorităţile, ajutând jucătorii din domeniu să îşi stabilească strategiile prioritare. În acelaşi timp, îşi îndeplineşte rolul de supraveghere în linie cu Supervisory Review and EvaluationProcess, nepermiţând devierişiasigurându-secă toate băncile sunt tratate în mod egal. Pe deasupra, BCE aplicăregula proporţionalităţii, făcând diferenţierea întrebăncile de importanţă sistemicăşi băncile mai puţin importante, şi are o abordare bazată de risc, protejând băncile mai mici de supraveghere excesivă şi răsplătind băncile care îşi gestionează foarte bine riscurile.

Însăcel mai mare beneficiu pentru contribuabilii români ar fi garantarea existenţei unui sistem de supraveghereindependent şi adecvat. Una dintre principalele concluziila nivelul ţărilor UEîn urma crizei financiare a fost că sistemul de supraveghere era deseori părtinitor,fie din cauza familiarităţii între bancă şi supraveghetor, a acceptării statusquo-ului, a intervenţiilor politicesau uneori a corupţiei. Toate ţările au avut scăpări în acest sens. Aşadar, BCE a creat acest sistem de supraveghere bancară şi a eliminat pe cât posibil riscurile menţionate mai sus. Aşa-numita Echipa Comună de Supraveghere (JointSupervisory Team- JST) are în componenţă persoane care nu prezintă conflictede intereseşi carefolosesc instrumente şi procese specificepentru a-şi exercita rolul. În plus, toţi membrii echipei sunt foarte des înlocuiţi,pentru a evita crearea unor relaţii apropiate între ei şi o bancă. De asemenea, membriiechipei de supraveghere sunt verificaţi astfel încât să aibă relaţii de independenţăatât faţă debănci, cât şi faţă de debitori.

În concluzie, una dintre priorităţile strategiceale României este, fără îndoială, creşterea gradului de intermediere financiară ca mijloc de a sprijini dezvoltarea economiei reale, simultan cu asigurarea protecţiei consumatorilor şi a plătitorilor de taxe. Uniunea Bancară a dovedit că poate avea rezultate foarte bune în acest sens. Având în vedere eficienţa BNR în demersul de supraveghere, dată de istoricul exemplar, intrarea României în Uniunea Bancară ar fi însoţită dedezavantaje minime, iar beneficiile ar fi mari, în sensul obţineriiunei poziţii de influenţăîn formularea cadrului de reglementare în UE.