OPINII În 10 ani, datoria publică a crescut cu 50%. Încotro?

România pornea în 2010 cu o datorie de sub 30% din PIB. A urmat apoi creditul de la FMI şi un salt la 34% din PIB în 2011 după care avansul a fost constant şi s-a ajuns la 39% din PIB în 2014. Din acel moment, deşi creştea în valoare absolută datoria publică a început să scadă ca pondere în PIB, politica de majorare a veniturilor populaţiei reflectându-se în creşterea economică, astfel încât în martie 2018 se ajunsese la puţin peste 34% din PIB, conform cursdeguvernare.ro ("Datoria publică a României, nivel şi evoluţii"-articol semnat de Marin Pană, alias Cristian Palangean, expert în BNR, în ediţia din 25 iunie 2018).

Unde suntem azi? Am pornit de la sub 38% din PIB în martie pentru a creşte agresiv pe fondul blocării economiei în pandemie până la 42% din PIB în iulie, iar perspectiva este să ne apropiem de 50% din PIB la finalul anului. O creştere de peste 50% din PIB în ultimii ani ar trebui să ne facă să ne luăm cu mâinile de cap.

În primul rând, pentru că datoria României e mult mai greu de susţinut decât a altor ţări având în vedere dobânzile mari cu care se împrumută România în prezent. Noi plătim dobânzi de 3,7% pentru împrumuturile pe 10 ani în vreme ce Ungaria plăteşte 2%, Polonia 1,2%, Cehia 0,8% iar Bulgaria 0,3% (există Consiliu Monetar aici). Or, dacă plăteşti dobânzi de 10 ori mai mari ca Bulgaria, ar fi raţional să te împrumuţi de 10 ori mai puţin nu mai mult ca bulgarii care stau oricum mai bine ca noi ca pondere a datoriei în PIB.

În al doilea rând, pentru că dacă ne uităm în jur şi încercăm să răspundem ce am făcut cu toţi aceşti bani, vorbesc de creşterea datoriei publice de la sub 30% din PIB, la peste 45% din PIB până la finalul anului, ridicăm din umeri. Marile realizări din infrastructură au lipsit. Ponderea capitalului autohton în economie a continuat să scadă, a celui străin să crească, nici vorba de investiţii masive ale companiilor din România peste hotare. Am luat un credit-mamut de la FMI pentru a salva pielea băncilor în criza financiară şi a mai echilibra resursele statului, credit rostogolit isteţ între timp, şi am avut încă un heirup mamut în vremea pandemiei când nu ne-a întrecut nimeni în a lua împrumuturi scumpe în valută.

Şi acum? Cum echilibrăm aşa ceva? Care sunt motoarele de creştere ale economiei astfel încât ponderea datoriei să se reducă prin creşterea PIB? Industria auto scârţâie, de gazele din Marea Neagră numai de bine, România hub energetic zonal a rămas la stadiul de basm...Ar mai fi creşterea pe consum cu o nouă majorare a veniturilor populaţiei numai că actuala putere nu vrea să audă de aşa ceva (vezi cum se reacţionează la creşterea pensiilor şi alocaţiilor), iar sectorul privat, după ce a concediat deja aproape 1 milion de salariaţi în urma pandemiei, numai de majorări de salarii nu are chef.

Rămâne să ne adâncim şi mai mult în prăpastia datoriilor, iluzionându-ne că alţii au mai mult ca noi (da, neapărat să ne comparăm cu Grecia, de parcă noi am avea turismul lor sau cu Germania, de parcă noi am avea industria lor) deşi alţii au şi cu ce să le plătească. Şi asta până în punctul în care datoria românească va deveni greu de refinanţat, iar statul va trebui să taie în carne vie la sugestia FMI, fie în zona bugetară (scăderea cererii duce la scăderea economiei, desi nimeni nu învaţă lecţia asta) fie să majoreze agresiv impozitele pe proprietate, singurele care ar mai avea loc de creştere în România, taxele pe muncă fiind oricum mari, iar cele pe capital fiind protejate mereu de un lobby agresiv. Una peste alta, să trăim bine (dacă ne mai dă mâna), vorba unui fost şi (posibil) viitor primar al Bucureştiului.