OPINII: PROBLEME ALE GUVERNANŢEI CORPORATIVE Conducerea societăţilor pe acţiuni - factor de risc pentru economie (II)

(urmare din numărul trecut)

Şi marea masă a acţionarilor are o anumită vinovăţie pentru evoluţia inegală a eficienţei unor societăţi pe acţiuni ca urmare a asumării prea multor riscuri de către manageri. Sunt puţine cazurile în care ei urmăresc viabilitatea pe termen lung a acestor firme. Îndeosebi cei activi pe piaţa bursieră părăsesc firma, vânzându-şi acţiunile, când ea înregistrează pierderi sau numai scăderi ale cursurilor titlurilor emise şi tranzacţionate pe piaţă. De cele mai multe ori ei nu se organizează în nuclee dure de acţionari, încât să dobândească capacitatea de a înlocui managerii neprofesionişti, incapabili să creeze oportunităţi sau să le valorifice pe cele apărute, ori să pretindă conducerii respectarea prevederilor legilor în vigoare. Situându-se pe o poziţie prea îndepărtată de ceea ce se numeşte conştiinţă morală acceptabilă, ei accentuează distorsiunile pieţei în loc să ajute economia să ges-tioneze judicios unele riscuri importante.

Privind realitatea economică din perspectiva propusă în această lucrare nu dorim să scoatem din ecuaţie rolul intereselor personale în realizarea actului de conducere. Afirmăm însă respicat, beneficiind de o informaţie largă, inclusiv pe aceea obţinută în calitate de observator participant, că indivizii a căror bază materială sau perspective profesionale depind de datele raportate acţionarilor sunt mai animaţi de dorinţa de putere decât de gestiunea judicioasă a unor riscuri însemnate pentru viitorul firmei pe care o conduc. Ei vor fi puţin dispuşi să scrie reguli în defavoarea propriului folos egoist. În schimb, dezvăluie o apetenţă surprinzătoare pentru dereglementările ce permit extinderea unui sis-tem pervers care încurajează comportamentul lipsit de prevedere, orientat spre asumarea excesivă a ris-curilor. Or, fără o descărcare cores-punzătoare a riscurilor la nivel organizaţional se tinde spre generalizarea comportamentului corupt şi necinstit, iar conflictele de interese se diversifică şi se amplifică, în acelaşi timp.

Transformarea conducerii societăţilor pe acţiuni într-o sursă de noi ris-curi se explică, aşadar, prin deformarea continuă a sistemelor de remunerare. Acest proces cu tendinţe ascendente mai are un alt rezultat nedorit, pe lângă scăderea eficienţei economice. Acordarea de către multe societăţi pe acţiuni a unor recompense private necorelate cu câştigurile sociale asigurate de managerii lor au descurajat motivaţia construirii unor modele solide de gestionare a riscului. Aşa că societăţile comerciale în cauză în loc să regândească sistemul au cheltuit sume mari de bani pentru consolidarea modelului existent, deşi erau conştiente că prezintă numeroase defecte. Managerii respectivelor firme au cumpărat îngăduinţa acţionarilor, oferindu-le dividende atât de mari încât viitorul organizaţiei a fost pus în pericol. Îndeosebi marii acţionari au încurajat astfel de practici, fiindcă au identificat surse alternative de câştig pentru ei, iar de perspectivele de profitabilitate ale firmei nu au mai fost interesaţi.

Distribuirea dividendelor nu sub formă de bani, cum ar fi normal, ci sub formă de acţiuni, numite gratuite, este o procedură care avantajează pe managerii, nu pe acţionari. Acţiunile unor astfel de firme ajung să se vândă la un preţ în scădere continuă, încât se spune despre ele că se topesc. De altfel, redistribuirea masivă a veniturilor către acţionari, prin nesocotirea principiilor fundamentale ale politicii de dividend, este o idee neinspirată. Ea se poate considera astfel deoarece nu este conformă cerinţelor Guvernanţei Corporatiste şi nici nu este favorabilă firmei, pentru că face foarte dificilă creşterea veniturilor şi menţinerea, cel puţin constantă, a mărimii profitului pe acţiune; indicator extrem de revelator despre evoluţia valorii de piaţă a unei societăţi pe acţiuni. Dincolo de prejudiciile de imagine care se aduc firmei prin deteriorarea acestor indicatori, ea are de suferit şi prin efectele antrenate de intensificarea muncii salariaţilor rămaşi pe post, după concedierile obligatorii făcute pentru reducerea cheltuielilor, prin creşterea nesiguranţei ca urmare a permanentelor ameninţări cu pierderea locurilor de muncă, prin scăderea potenţialului productiv a firmei etc.

Deoarece pieţele nu au nimic în ele care să determine schimbarea atitudinii managerilor faţă de riscurile generate de ei, rămâne să se apeleze la pârghia reglementare - dereglementare. În ce-i priveşte pe susţinătorii necesităţii dereglementărilor, ei trebuie să recunoască, după recenta criză economico-financiară, eşecul doctrinei pe care au promovat-o. Iar efectele alternativei urmate au indus costuri economice ridicate, care au făcut să scadă masiv competitivitatea internaţională a produselor obţinute în aceste condiţii, încât n-au apărut încă în toată amploarea lor aceste efecte. Comportamentul lipsit de prevedere pe termen lung al unor manageri se poate contrabalansa prin creşterea gradului de control şi de reglementare a activităţii societăţilor pe acţiuni şi prin acordarea efectivă a drepturilor cuvenite micilor acţionari. Nivelul pachetelor de venituri ale managerilor trebuie plafonate şi verificate. Iar eşecul în plan managerial trebuie sancţionat şi sub formă bănească, fiindcă structurile defectuoase de stimulare le-au conceput, sau măcar le-au aprobat ei. Modelul oferit de actuala administraţie a SUA, în acest plan, nu se recomandă de a fi urmat şi de alţii. În schimb, procedura aplicată de englezi trebuie aplaudată cel puţin cu o mână. Prima ţară enumerată trece cu vederea risipa masivă de resurse materiale şi umane, lăsând managerii pe post, deşi au recurs la un comportament nepermis de Guvernanţă Corporativă. A doua, însă, a optat pentru schimbarea celor care au ales ispita profitului facil, obţinut din costuri de tranzacţionare şi pasarea riscurilor urât mirositoare spre alte părţi ale lumii. Eu cred că acţionarii şi conducătorii de vârf trebuie să fie apreciaţi în funcţie de măsura în care pot crea viitorul, nu după maniera ostentativ detaşată în care îl aşteaptă să vină, fără a aduce, între timp, profituri rezonabile firmei.