Ouă cu şuncă

De pe la jumătatea lunii februarie în Franţa este fierbere mare. Lumea a ieşit în stradă. S-au spart vitrine şi capete. S-au operat arestări. Maşini parcate pe marginea trotuarului au fost vandalizate. Sectoare întregi au fost paralizate de greve. Motivul? Intenţia guvernului francez de a ridica vârsta de pensionare de la 62 de ani la 64 (pentru femei) şi la 65 (pentru bărbaţi).

La noi situaţia este clară. Actuala majoritate nu are de gând să facă nici un fel de reformă. Aşa că în România "rămâne cum am stabilit". Şmecherii din "servicii" se vor pensiona la 40 de ani, cu pensii obscene. Cei din armată, la 50 de ani, cu pensii neruşinate. Ambele categorii vor avea dreptul să se angajeze din nou şi să se pensioneze din nou - după câţiva ani. După care vor cumula două pensii uriaşe. Ceilalţi? Ah, era să uit, mai sunt şi aceştia... Mda. Femeile la 62 şi bărbaţii la 65 de ani.

Problema, în Franţa ca şi în România, este că actualele sisteme de pensii sunt nesustenabile. Cifrele sunt clare. Asta se ştie de mult. Însă guvernanţii nu au curaj să treacă la reforme radicale. Iar "strada" nu are curajul să le accepte.

Cu greu îmi pot imagina un domeniu al politicilor unui guvern unde există atâta confuzie, dar şi rea-voinţă. Atât din partea oficialilor, dar şi din partea grupurilor de interese. Iau un exemplu evident. Celebra "egalitate a sexelor". În teorie, sexele sunt egale şi în Franţa şi în România. Dar iată că unul este mai egal decât altul. Femeile se pensionează de regulă mai devreme. Cu toate că ele trăiesc mai mult, deci încasează pensie mai mulţi ani.

Discriminarea este masivă. În România, femeile au speranţa de viaţă de 78 de ani. Cum ele ies la pensie la 62, înseamnă că o femeie medie se poate aştepta să încaseze pensie timp de 16 ani. Dar un bărbat are speranţa de viaţă de doar 70 de ani. Aşa că el se poate aştepta să încaseze pensie doar timp de 5 (cinci) ani. De trei ori şi ceva mai puţin decât o femeie. Curat murdar, coane Fănică!

Altă problemă, fundamentală, o constituie sursa din care se alimentează fondul de pensii. Guvernanţii tot vorbesc despre ceva numit "contributivitate". Publicul, la răndul său, crede şi el că schema funcţionează aşa. Cât eşti salariat, o parte din banii de salariu merg de fapt la fondul de pensii. Când ieşi la pensie, statul începe să îţi plătească pensia din acei bani. Altfel spus, "din ce ai contribuit".

Asta este o păcăleală. Nici măcar nu are haz, ca glumele de 1 Aprilie. Sistemul nu funcţionează aşa. Banii au fost deja cheltuiţi. Toţi. "Contribuţia" fiecăruia nu există. Banii plătiţi de fiecare dintre noi (minus şmecherii, desigur) nu se duc într-un fond din care se ni va plăti, fiecăruia în parte, pensia. Ei alimentează pensiile în plată. Acum.

Altfel spus, nu există nici un "fond de pensii" real. Există doar o sacoşă virtuală în care guvernul pune banii viitorilor pensionari pentru ca, de la o lună la alta, să plătească pensiile actualilor pensionari. Ceea ce le lasă cu o uriaşă dificultate: din ce bani vor fi plătite viitoarele pensii? Nimeni nu are curajul măcar să facă o socoteală simplă.

Dar ce este simplu aici? Luaţi altă problemă: vârsta de pensionare. Şi în această privinţă, publicul are politicienii pe care îi merită. Lipsa de onestitate este aproape universală.

Vârsta de pensionare oscilează, în ţările europene, undeva în jurul a 65 de ani. A rămas aşa de la Bismark încoace. Un secol şi jumătate de "reforme" nu au făcut decât să o mişte în sus sau în jos cu câţiva ani. Nimeni nu pare să recunoască un fapt simplu. Omenirea nu mai trăieşte în secolul al XIX-lea. Industria, la rândul său, are condiţii foarte diferite de muncă. Poate că avea un sens, acum 150 de ani, să te gândeşti că un salariat, ajuns la 60 sau 65 de ani, a ajuns la capătul puterilor. Speranţa de viaţă era chiar mai mică decât atât. Acum însă condiţiile de muncă sunt mult mai bune în majoritatea meseriilor. Nu mai există, de pildă, fochişti care să pună cărbuni cu lopata în cazanele navelor. Şi medicina arată altfel. Un om normal, la 65 de ani, este încă în puteri. De ce să iasă la pensie obligat?

Rezultatul este că în majoritatea statelor europene discuţia raţională nici nu a început. În schimb, zboară cărămizile şi bastoanele.

Ar merita să ne amintim de un episod din anii 1930, pe când politicienii populişti descopereau potenţialul exploziv al subiectului pensiilor. Este vorba despre mişcarea Ham and Eggs ("Ouă cu şuncă") din California. Un grup de demagogi a reuşit să adune un milion de adepţi pentru "reformă". Schema era - ca cele de acum - delirantă. Oamenii urmau să primească începând cu 50 de ani un voucher, în fiecare săptămână. Ideea era să îşi poată permite un mic dejun cu ouă şi suncă. Bugetul? Să fie trăznit! Cui îi pasă dacă se prăbuşeşte?

Atunci, ca şi acum, importantă era iluzia că apar banii din aer şi aterizează în buzunare. Unul dintre liderii "reformei" a fost arestat mai târziu ca agent al Germaniei naziste. Acum probabil că ar fi devenit "influencer".