Pictori şi taclale

Tendinţa cel mai demn de semnalat de pe piaţa românească de artă din ultimul timp pare a fi sucitura, traducerea din engleză a cuvântului switch, de la Grigorescu la Tonitza. Este un început de diversificare a cunoştinţelor, pentru că este bine să ştii mai multe nume de pictori, altfel rişti să ţi se ofere numai ceea ce cunoşti, car cu boi de Grigorescu. La Tonitza stăm mai bine, oferta generoasă este deja amorsată, de fapt este declanşată şi în plină des-făşurare. Dacă păstrăm formula iniţială de tsunami pentru abundenţa de Tonitza, şi merită să o vehiculăm în continuare, că prea a fost inspirată, suntem în centrul valului, înconjuraţi de sute de desene pe hârtii învechite, de multe şi felurite pânze, de zici că fiecare pictură de Tonitza din muzee este capul unui lung şir de schiţe, variante şi parafraze, acum ajunse toate în licitaţii şi galerii. Mai rar, şi atunci sunt scoase din ofertă, apar controversatele nuduri de fetiţe care nu ar fi deranjat cu nimic nici în prezent, dacă nu ne băgau cu nasul în legislaţiile internaţionale şi europene.

Cu două nume nu se face piaţă, nici măcar una de primăvară, în care orice lăstar este considerat o promisiune. Şi dacă piaţă nu este, nu este nici investiţie, nici profit, nici creştere, nici recordurile nu sunt ceea ce credem, nici veniturile din artă nu permit maturizarea pieţei, nici fondurile de investiţii în artă nu dau randament şi nici lor importanţă nu prea merită să le dai. Şi asta în condiţiile în care oferta a ajuns la un nivel optim, ba chiar favorabil cumpărătorului, al raportului preţ-valoare. Desigur, stabilirea preţului exact al unei lucrări de artă nu este posibilă, dar există o serie de coerenţe măsurabile care dau intervalul corect al discuţiei.

De aceea trebuie să discutăm despre artă cu cât mai multe nume, cu cât mai multe exemple, cu cât mai multe vânzări. Cea mai recentă licitaţie a fost una Alis, şi dacă e Alis, atunci a fost marţi. Au fost adjudecate 22 de picturi din cele 65 propuse, ceea ce înseamnă CAM exact o treime din ofertă. Dacă este un succes sau nu este greu de spus, nu ştim ce aşteptări au organizatorii, dar cu siguranţă nu sunt unele de criză. Pe de altă parte, contează şi ce lucrări s-au vândut, din cele scumpe, vedete de la care se aş-teaptă cifre mari, sau chilipiruri care ne menţin călduţ spiritul de colecţionar, admirator, cunoscător, ba chiar şi de cumpărător. Preţul maxim al licitaţiei a ajuns la 20 de mii de lei, pentru o imagine aparte, în culorile difuze ale lui Şirato, o femeie şezând pe marginea unui pat, copleşită de gânduri şi sub tensiunea unor fapte recente.

Al doilea preţ vine la jumătate, la doar 100 de milioane lei vechi pentru un nud, tot o femeie pe pat, dar mai întinsă şi lipsită de hainele anterioarei, care ne plasau în bunul gust al modei interbelice. Este o pictură de Emilian Lăzărescu, un artist prolific şi descriptiv, care surprinde bine vremurile de acum un veac şi este foarte prezent în vânzările contemporane.

Pe poziţia a treia a podiumului vânzării Alis de marţi găsim un întreg alt podium, un trio la acelaşi preţ, 7 mii de lei bucata. Într-o ordine demnă de toate criticile, dacă nu ar fi doar alfabetică, pomenim, întâi, de o scenă unică cu boi dejugaţi, unul în plin centru, cu gâtul întins pe pământ, construcţie de mare atmosferă a inegalabilului Nicolae Enea, pictorul născut acum 115 ani. Mai apoi şi de un pei-saj montan de iarnă îmbârligată cu primăvara de Viorel Mărginean, respectiv de un vas cu trandafiri, în pasta groasă a lui Schweitzer-Cumpăna, cel cu succes contemporan pe simezele retrospective de la Cotroceni, aripa bună, a muzeului.

Dacă urmărim banii, după cum recomandă americanul ca formă de cunoaştere şi lămurire, ajungem la două oferte date cu câte 6 mii de lei, portretul unui bărbat de Adam Bălţatu, şi corpul unei femei, gol şi culcat în semiumbra unei draperii de pat, de Isachie-Popescu. Următoarele, tot două, au plecat la 50 de milioane, pe vechi: caise metalic de aurii de Constantin D. Stahi, pictorul ieşean pe care amintirea îl iubeşte pentru detaliul exact al mesei de Paşte, şi Artachino, cu colţunaşi în vas brun. Deşi am putea crede că am alunecat spre culinar, fie şi numai cu deserturi, să lămurim că nu este vorba de delicioasele moldovenisme cu acest nume menit să declanşeze salivaţia pofticioasă - paragraf interzis celor la cură sau în post -, ci de specia tropaeolum, adică florile cu nume de bunăciune culinară şi inoportun de portocalii. La acest preţ şi sub mâna lui Artachino, începi să te întrebi dacă mai există loc sub soarele pieţei de artă şi pentru pictorii ce se dedică în continuare florilor în ulei pe pânză. Desigur că veţi spune că există o obsesie, şi dacă aşa şi este, aparţine doar întâmplării. Urmează, mergând în jos, pe firul preţurilor, "Colţunaşi". La 4,6 mii de lei şi de Nicolae Enea, pictorul evocat anterior, la odihna boilor ce tocmai trăseseră la jug.

Tradiţia spune că sub mia de euro nu mai discutăm. Era vorba de o mie de dolari, că zvăpăiatul ăsta de euro încă nu se născuse, iar mia de dolari vine sub 4 mii de lei. La exact acest preţ găsim un nume ce ne trezeşte amintiri din vremurile de demult ale vânzărilor la licitaţie. Este vorba de Cheller, Jean cu varianta Keller sau altele, care a făcut centenarul anul trecut, în maximă discreţie. La un moment dat, în anii '90, se vindea ucigător, cu salturi de antilopă care a făcut exces de energizante. Venea oferta la un preţ normal, decent pentru respectivul, şi pleca chiar şi de 10 ori mai înfoiat. Revelaţie, redescoperire, mai tare reevaluare decât în cazul ministrului Oprea! Dar la următoarea licitaţie, Cheller intra cu acelaşi preţ modest, meschin faţă de recenta şi exploziva-i glorie, şi iar sărea preţul de adjudecare de nu mai pridideau cronicarii scriind. Şi uite aşa, de mai multe ori până când, într-adevăr, oamenilor le-a intrat în cap că acest nume este făcător de bani. Americanii ar spune că aşa se fac cotele, că nu este nimic nou sub soare, că dacă iese banul, care este basmul? Nu vom afla niciodată dacă vreodată cineva din afara sistemului a plătit cota res-pectivă, dar fără atragerea de bani în vânzări nu se explică utilitatea procedurii de a umfla cota de piaţă a unui artist, uşor de redescoperit şi evidenţiat şi ulterior, în alte cazuri, dar mai scurt, mai uşor şi mai puţin flamboaiant.

Furia Cheller s-a domolit, alte fapte de piaţă ne-au captat atenţia, la reapariţie s-au menţinut preţuri bune. dar departe de antologica nebunie anterioară. Îl evocam pe Cheller ca nume de fenomen prin care se încearcă impunerea unei cote mult prea înalte, când se încear-că să se scoată cât mai mult, nemeritat de mult, dintr-o ofertă de piaţă. Cum inerţia este mare în societatea românească şi zvonurile impun opiniile, preţurile prea mari pentru oferta Cheller au ajuns până în zilele noastre. Tot acum apare şi un Cheller oferit spre vânzare de familia pictorului.

Este o lucrare de referinţă pentru tot ce înseamnă acest pictor în viaţa şi piaţa de artă pentru că este, sau ar trebui să fie, un reper în toată dis-cuţia ştiinţifică despre expertizarea şi evaluarea creaţiei acestuia. Iar preţul, mic pentru dosarul lui Cheller, poate fi foarte bine explicat prin provenienţa sa, din această sursă restrânsă, familială, în afara unor interese de amploare de manipu-lare a cotei pe înălţimea cât mai mare a preţului şi pe lungimea cât mai mare a timpului.