Pierdere de vreme

Se pare că nu avem încotro. Este o fatalitate. Ni s-a întâmplat tuturor. Recent, astăzi şi ni se va întâmpla şi mâine. Experienţa dominantă în societatea românească este pierderea de vreme.

Limba română s-a adaptat. Nu cred că există vreo altă limbă modernă europeană care să aibă atâtea expresii pentru pierderea timpului. "Arde gazul". "Freacă menta". "Taie frunză la câini". "Trage targa pe uscat". "Bate apa-n piuă". "Treabă în doi peri". "Doi cu sapa, cinci cu mapa".

În Bucureşti pierzi vremea degeaba în fiecare zi. Dacă ai maşină, stai blocat în trafic ore întregi. Am început să iau metroul, ocazie cu care am observat ceva. Pe vremea lui Ceaşcă metrourile veneau la câteva minute. Acum aştepţi de ţi se lungesc urechile. Despre trenuri, nici nu mai vorbim. Se circulă mai încet decât pe timpul lui Anghel Saligny.

Îi dai seama că în România nu este respectat timpul cetăţeanului îndată de cum treci graniţa. Lipsa autostrăzilor a devenit legendară. Au fost începute lucrări pe diferite tronsoane. După care termene au început să fie împinse la kalendele greceşti. Sau şantierele au fost abandonate cu totul, iar contractele reziliate.

În orice interacţiune cu autorităţile cheluieşti o cantitate neobişnuită de timp şi energie. "Veniţi mâine!" ar putea deveni imn de stat. Eşti expediat între ghişeuri pentru că nu ai ştampila pătrată. Eşti trimis la plimbare pentru că nu ai făcut săptămâna trecută nu-ştiu-ce cerere. Toate instituţiile s-au umplu de personal ciudat. Un fel de paznici care stau toată ziua pe scaun. Fumează şi mânâncă roşii cu salam pe ziar. Funcţionează şi ca un fel de factotum. "Aveţi semnătura de la contabilitate? Uşa doi, etajul patru".

La noi, nu ştii niciodată când se va termina ceva. Parlamentul stă într-o clădire neterminată. Metroul spre aeroport l-au isprăvit doar japonezii, pe hârtie. Cărţile de alegător nu au mai fost distribuite niciodată, deşi am înţeles că ar fi fost tipărite, milioane, acum circa cincisprezece ani. Trecerea la euro a fost amânată sine die. Consolidarea clădirilor afectate de cutremur progresează în ritm de melc. Dacă o ţine tot aşa, vor fi gata la următoarea glaciaţiune. Singura chestie care pare să funcţioneze bine aici sunt serviciile de curierat private. Time is money!

Iar oamenii s-au adaptat. La noi, când cineva îţi spune "Ne vedem la ora 12" înseamnă că s-ar putea să dai peste respectivul pe la începutul după-amiezii, în caz că nu a uitat... Dacă un student spune că îţi trimite un capitol din dizertaţie, rişti să îl mai vezi peste un an sau doi. Aţi observat că din peisajul urban au dispărut complet ceasurile publice? Înainte îţi dădeai întâlnire "la ceas", la Universitate. Acum, unde apuci.

În aceste condiţii, guvernarea nu are cum să fie una care să meargă "ceas" Politicienii vorbesc despre lucruri în care nici ei nu cred. Ce înseamnă "Strategia 2020"? Guvernul a spus că anul acesta vor da în folosinţă 180 de kilometri de autostradă. Până acum au deschis fix 0 (zero), ceea ce înseamnă, desigur, că "sunt în grafic"...

Şi politica externă a devenit un şir de ocazii ratate. În cazul Republicii Moldova, ne-am făcut de râs. Statele Unite, Uniunea Europeană şi Rusia şi-au dat mâna pentru a scăpa de oligarhul Plahotniuc. România, singură, l-a susţinut. Instituţiile - Administraţia Prezidenţială, Ministerul de Externe şi Guvernul - au fost paralizate o săptămână. Despre Serviciul de Informaţii Externe, ce să mai spunem? Aceeaşi bufonerie cu care ne-a obişnuit. Abia după ce inevitabilul s-a produs s-au auzit şi câteva bâguieli din partea demnitarilor români. Actualul ministru de Externe a declarat chiar că el ar avea o opinie, dar vorbeşte în nume propriu, aşa că nu trebuie să credem că aceea este linia oficială a statului român...

Cum am ajuns aici? Ce este de făcut? În Occident a apărut încă din Evul Mediu o cultură a timpului bine cântărit. Pe pereţii catedralelor şi a clădirilor oficiale vedem cadrane solare. Episcopii şi consiliile municipale cheltuiesc sume considerabile pentru a cumpăra mecanisme de ceas pentru turlele bisericilor sau ale primăriilor. Fiecare oraş are un sistem de vestitori care anunţă şi orele la care se închid porţile. Capitalismul modern a apărut mai ales ca un sistem de contracte în care trebuia să respecţi cu sfinţenie termenele de livrare. Milioane de muncitori sunt obişnuiţi cu pontajul orelor de lucru. Căile ferate, vapoarele de pasageri şi reţeaua telefonică au redus timpii de conectare pentru o societate care punea preţ pe viteză şi precizie.

Ne întrebăm adesea cine va schimba rânduielile din ţară. Sau ne facem planuri cu privire la ce trebuie făcut. Dar poate că înainte de orice ar trebui să avem un simţ al ritmului şi un respect pentru clipa prezentă. Să cerem şi altora, mai ales guvernanţilor, să ne respecte timpul şi să nu o lungească.

Să nu mai găsim scuze pentru lene. Să nu mai credem că sunt simpatici cei care trag mâţa de coadă. Să fim mai elveţieni. Să ne uităm la ceas. Acum e momentul.