Planul pentru Brexit al lui Boris Johnson ar putea rupe uniunea britanică

Disponibilitatea lui Boris Johnson de a distruge reputaţia de onestitate a Regatului Unit prin rescrierea acordului de retragere din UE a captivat atenţia presei. Dar ştirea e de fapt şi mai gravă. Legea pentru crearea unei pieţe unice în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord denotă dispreţ şi pentru aranjamentul constituţional al Regatului Unit. Afirmând o supremaţie inatacabilă a Angliei, premierul invită Scoţia să părăsească uniunea, scrie News.

Există la Whitehall şi Westminster, dar şi la Edinburgh [guvernul şi parlamentul britanic, respectiv guvernul scoţian - n.trad.], o şcoală de gândire înfloritoare care afirmă că Brexit-ul a făcut inevitabilă independenţa Scoţiei. Ideea ei e că istoria va conchide că întreaga chestiune a fost pecetluită atunci când Anglia a votat să iasă din UE iar Scoţia să rămână. Legăturile zdrenţuite ale uniunii au fost retezate, fără posibilitatea de a mai fi reparate.

Ar fi ceva de spus dintr-o perspectivă pe termen lung. Uniunea anglo-scoţiană din 1707 a fost un acord condiţionat. Afirmaţia dlui Johnson de anul acesta cum că nu există "un asemenea lucru" ca o graniţă între cele două naţiuni e o expresie a ignoranţei cât şi a indiferenţei. Scoţia nu a renunţat la graniţa sa ori la caracterul ei de naţiune - nici la sistemele ei juridic şi educaţional distincte.

Uniunea avea drept scop colaborarea pe plan extern. Scoţia îşi asigura accesul la imperiul britanic în curs de devenire, iar Anglia la antreprenori, ingineri şi administratori talentaţi. Acum, cu imperiul demult apus, Brexit a pus capăt oricărui concept de iniţiativă comună dincolo de ţărmurile britanice. În schimb, Scoţiei i s-a pus în faţă o alegere: dacă rămâne alături de Anglia, îşi taie legăturile cu Europa. Referendumul privind Brexit a fost oricum rău. Pericolul sfidării dreptului internaţional pe calea către un Brexit fără acord riscă să lase Scoţia izolată la periferia propriului ei continent.

Determiniştii istorici subliniază de asemenea un contrast izbitor în materie de cultură politică şi temperament, dezvăluit de Covid-19. Realizările celor două naţiuni în privinţa limitării pandemiei nu sunt chiar atât de diferite; dar metodele prin care le-au obţinut sunt extrem de diferite. Abordarea deschisă şi prudentă a administraţiei Partidului Naţional Scoţian (SNP) al lui Nicola Sturgeon a mers în paralel cu o strategie a cabinetului britanic care în cei mai blânzi termeni posibili poate fi descrisă drept o gafă haotică.

În acest punct - cu dna Sturgeon cerând o repetare a referendumului din 2014 pentru independenţă şi sondajele indicând o majoritate tot mai solidă a scoţienilor în favoarea independenţei - un guvern britanic cu adevărat pro-uniune ar fi declarat că nimic nu e predeterminat. Anglia şi Scoţia au avut deopotrivă de câştigat din parteneriatul lor.

Istoria e scrisă prin intermediul oamenilor. Brexit, şi-ar continua ideea un astfel de guvern, poate fi o ocazie pentru un nou aranjament între cele patru părţi constituente ale uniunii. Puterea recuperată de la Bruxelles va fi redistribuită în fiecare colţ al Regatului, conform News.

Dl Johnson a apucat-o în direcţia opusă. Public, el se declară unionist. În privat, spun subordonaţi ai săi, a fost auzit dispreţuind Scoţia pe motiv că e "prea de stânga" - că se cheltuiesc bani strânşi de la contribuabilul englez pentru asistenţa ei de sănătate generoasă. Această prejudecată se reflectă şi în legea pentru crearea unei pieţe unice britanice aflată acum în faţa parlamentului.

Dincolo de clauzele controversate care ar infirma prevederile acordului de retragere pentru menţinerea graniţei deschise în Irlanda, scopul noii legi este în esenţă cimentarea controlului Angliei asupra restului Regatului.

Decizii cu privire la norme alimentare şi de mediu, la legislaţia muncii şi la standarde industriale împărtăşite până acum cu Bruxelles-ul vor aparţine pe viitor doar Londrei. Atribuţii în materie de sănătate şi educaţie deţinute de parlamentele scoţian şi galez şi de adunarea nord-irlandeză vor fi diluate. Westminsterul va decide dacă va abroga sau nu normele zootehnice care în prezent împiedică importul de pui scăldaţi în clor din America.

Fireşte că este necesar un set comun de reguli pentru a permite pieţei britanice să funcţioneze liber. Dar nu există nici un motiv pentru care celorlalte naţiuni ale uniunii să li se interzică să aibă un cuvânt de spus la negocierea acordurilor comerciale şi la adoptarea unor standarde sau pentru ca normele pan-britanice să nu includă şi un aport al naţiunilor. Dar nu, parlamentarii englezi de la Westminster vor decide ce mănâncă Scoţia.

Adevărul e că legea - condamnată de guvernul pro-uniune galez la fel de ferm ca şi dna Sturgeon - este un cadou pentru naţionalismul scoţian, o dovadă că Scoţia centristă este acum prizoniera conservatorismului englez de dreapta, notează News.

Replica dlui Johnson la criticile la adresa acestei abordări în care orice e bun pentru englezi e bun şi pentru ceilalţi a fost să insiste că pur şi simplu va bloca independenţa. Chiar dacă anul viitor SNP va câştiga un nou mandat la alegerile din Edinburgh, după cum indică sondajele, Johnson va împiedica un referendum. Şi dacă va eşua, are un plan de rezervă. Alegătorilor scoţieni li se va spune din nou că, din cauză că sunt dependenţi de transferurile fiscale din Anglia, nu-şi pot permite independenţa.

Ambele abordări îi ajută pe naţionalişti: prima legitimând acuzaţia SNP cum că Anglia cimentează un statut de vasal al Scoţiei; a doua afişând dispreţul superior calculat pentru a-i impulsiona pe naţionalişti. Evident că independenţa ar aduce probleme economice grave. Dar dacă se poate trage o învăţătură din votul din 2016 pentru Brexit, aceea este că identitatea surclasează economia.

Oricare va fi deznodământul actualului scandal privind încălcarea legii, Brexit a slăbit şi legăturile dintre Irlanda de Nord şi restul Regatului. Dar tensiunile la care e supusă uniunea pornesc de la balanţa dintre Londra şi Edinburgh. Destrămarea ei poate că nu e încă un fapt dat, dar nimeni nu pare a fi atât de hotărât ca dl Johnson să forţeze mâna Scoţiei.