PLASAMENTE ALTERNATIVE Arta lui 9/11

Acum, toamna, începe evocarea dominoului căderii comunismului în Estul Europei. Elementul esenţial a fost căderea Zidului Berlinului, petrecută la 9 noiembrie 1989. A fost şi un eveniment politic, fiind vorba de căderea comunismului, dar şi de unul fizic-arhitectural, Zidul fiind penetrat, prin punctele oficiale, apoi demolat sistematic. În principiu, Cortina de fier căzuse la 11 septembrie, cel din 1989, când Ungaria aprobase trecerea frontierei către Austria a miilor de est-germani care refuzau să revină în bucata lor de ţară şi cereau să li se dea voie să plece în Vest. Simbolic, este prima gaură făcută în Zidul Berlinului, un loc în care est-germanii treceau în Vest. Şi la cifre sună grozav: ungurii au deschis frontiera la 11/9 iar Zidul a căzut definitiv la 9/11.

Schimbările care au scos Ungaria din blocul comunist au fost realizate în octombrie, paşnic, prin decizie a partidului muncitoresc socialist aflat la putere, un fel de auto-revoluţie! De aceea, este greu de înţeles de ce, la sfârşitul lui noiembrie 1989, când s-au pomenit cu Nadia Comăneci şi grupul ei de refugiaţi în condiţii teribile, autorităţile maghiare au început să facă talente, ameninţându-i că îi trimit înapoi la Ceauşescu. Este amintirea eroinei noastre care tocmai a împlinit şase note de 10, ca vârstă.

A fost lansată şi s-a impus ca o variantă oficială, singura adevărată şi acceptată, cum a căzut zidul, cum s-a exprimat defectuos un oficial est-german, nu chiar de prim rang, de a înţeles toată lumea că se poate trece în Vest şi în Est. Presiunea era uriaşă pe liderii est-germani la începutul lui noiembrie 1989, mai ales că moş Honecker nu mai era în funcţie, nu mai era şeful absolut al comuniştilor care conduceau Germania de Est. Fusese schimbat din funcţie de oamenii lui, ceilalţi lideri comunişti, care înţeleseseră cursul vremurilor şi primiseră şi acceptul Moscovei, al lui Gorbaciov.

Cel care luase locul bătrânului stalinist în fruntea statului est-german, Egon Krenz, i-a dat numărului doi, Gunter Schabowski, un text cu noile decizii privind libertatea de călătorie şi de emigrare a est-germanilor, dar acesta nu trebuia anunţat până a doua zi. Schabowski, însă, care era şi şeful comunist al Berlinului de Est, se duce la o conferinţă de presă şi citeşte textul. Culmea, Schabowski fusese jurnalist până cu vreo patru ani înainte, comunist, bineînţeles, şi nu oricare, ci chiar şeful ziarului oficial, "Scânteia" lor, numit "Neues Deutschland". De aceea el considera că nu este nevoie decât să citeşti un text oficial, la o întâlnire cu presa. Numai că mi se trezeşte un jurnalist adevărat, un italian, Riccardo Ehrman, care insistă să li se spună clar de când se aplică minunăţiile de reglementări tocmai rostite. Cu o aparenţă de încurcătură în glas şi atitudine, Gunter Schabowski spune că imediat. Da, Schabowski care fusese jurnalist în sfera înaltă şi perversă a comunismului est-german, om de bază al loviturii care i-a luat lui Honecker şefia partidului, ba chiar cel care a propus să i se ia toate şefiile şi membershipurile în DDR, da, el se pierde feciorelnic cu firea şi dă ordinul de asalt imediat al Zidului. Oamenii se duc la punctele de trecere a frontierei, unde oamenii cu şapcă nu ştiau nimic de liberalizare. Carnavalul începuse, nimeni nu se gândea la focuri de armă. Vesticii îi aşteaptă cu şampanie, apoi se urcă pe Zid, fără teama că îi împuşcă esticii, şi se pun pe cioplit.

Dacă te plimbi prin Berlinul de acum, cu ochii pe urmele Zidului, ai toată şansa să ameţeşti, să nu ştii de ce parte a fostului Zid eşti, deşi sunt multe memoriale şi semne. La un moment dat, Estul centrului oraşului, devine un fel de enclavă, ajungând până la poarta Brandenburg. Peste tot găseşti aşa-zise bucăţi din Zid, la diferite preţuri, unele mai mari, altele mai mici, neapărat cu vopsea pe ele, care să sugereze că sunt părţi din celebrele graffiti-uri care au apărut pe Zid, imediat ce apropierea a fost posibilă. De fapt, aici se complică lucrurile, pe ce parte era Zidul pictat? Pe cea dinspre Est era greu, că era aproape imposibil să ajungi la el, prin numeroase benzi de siguranţă, şanţuri, sârmă de siguranţă, circuite cu câini şi reflectoare neadormite. Cel puţin până acum 32 de ani, când Zidul a fost penetrat. Dinspre Vest era mai simplu, lama de beton se ridica direct pe graniţă şi, dacă dincolo însemna o fâşie de aproape 100 de metri cu obstacole de-a dreptul bolnave, din Vest te puteai apropia să dai cu pensula sau cu spray-ul cu vopsea. Deci, până în 9 noiembrie 1989, graffiti pe Zid avem numai în Vest. Pentru vestici, Zidul însemna această lamelă de 3,6 metri înălţime, în formă de L, cu talpa pe solul estic, aparent subţire dar dintr-un beton zdravăn, cu o parte de sus rotunjită, ca un tub larg înfipt longitudinal chiar în capul panoului, să nu te poţi agăţa, mai ales din Est, dacă ai reuşit imposibilul şi ai ajuns acolo şi îţi mai rămâne şi o detentă verticală de doi metri. Spre Vest, însă, apare ca o suprafaţă de pictură, mai ales că de acolo te puteai apropia cât voiai de Zid.

De aceea, în unele imagini de sus, Zidul apare ca o adevărată galerie în aer liber, cu picturi complicate, dar numai spre Vest. O bucată mai lungă de Zid se află de-a lungul Muhlenstrasse. Dacă studiezi harta Zidului, vezi că acolo limita între Est şi Vest a fost trasată la sevraj. Vine din Est, trece pe Schilinbrucke, un pod, se duce spre Est, face un pic la stânga, apoi doi paşi înainte, şi brusc la dreapta, paralel cu malul estic al Spree, râul Berlinului. Şi o ţine tot aşa, decupând o bandă pe acest mal, până acolo unde este Zidul şi pe râu în jos, până la podul următor, Oberbaum, unde face o gâlmă ca o eprubetă, ca să lase podul esticilor, revine pe malul râului şi merge mai departe, până la următorul pod, Elsen, când trece definitiv râul, pentru a lăsa sovieticilor un loc cu verdeaţă pentru un memorial uriaş şi impresionant. Mai au unul, la doi paşi de poarta Brandenburg, dar acela se afla în sectorul american, dincolo de Zid.

Problema logică a ceea ce acum se numeşte East Side Gallery, o bucată de vreo 1,3 km de Zid, pictat, răspictat şi repictat, este originalitatea, acea afirmaţie care îl consideră ca fiind rămăşită a Zidului Berlinului. Documentele serioase recunosc că a fost pictat după 9 noiembrie 1989, pentru că faţa ce o admiri de pe trotuar era spre Est şi tocmai am stabilit că acolo era o bandă de înaltă securitate, în care acum se construiesc clădiri moderne, temple ale capitalismului. Se construieşte intens chiar deasupra acestei bucăţi de zid şi pe banda de pe malul râului unde limitele făceau circuitul ciudat descris mai sus. Talpa de fixare, şi care era spre Est, nu se mai vede, de-a lungul galeriei, decât la un moment dat. Şi atunci este în direcţia greşită, spre Vest. Acolo unde construcţiile nu au pătruns, în planul al doilea, la vreo trei metri de zidul-galerie, se văd câteva bucăţi de zid, panourile acelea de 3,6 metri înălţime, dar cu talpa orientată corect, spre Est. Mai mult, celebrele picturi murale, precum cea cu Honecker şi Brejnev pupându-se scârbos pe gură sau cu un Trăbănţel trecând vijelios prin odiosul Zid, au fost refăcute după anul 2000, în cadrul unui proiect cu ceva finanţare. De fapt, nu este vorba de o restaurare profesionistă, ci de o repictare destul de deranjantă. În alte sectoare, Zidul Berlinului a fost păstrat cum era el, spre aducere aminte şi evocare a celor care au fost ucişi când încercau să îl treacă.

Există o modă a cumpărării sau a donării unor bucăţi din Zidul Berlinului, mai ales a acelor panouri în formă de L din care era format la final. În 2019, în Marea Britanie s-au dat două loturi de bucăţi de Zid, cel dublu cu 12 mii, altul cu 7 mii de lire sterline. O altă informaţie vorbeşte de vânzarea unei bucăţi de Zid, în 2007, de Sotheby s, o bucată pe care şeful unei trupe punk din Canada făcuse, în 1985, pe partea dinspre Vest, un desen tare frumos şi scrisese complicatul nume al trupei. Bucata de zid de vreo 10 metri lungime fusese expusă la Art Basel 2007 şi dădea foarte bine.

Acum, aceste felii din Zidul Berlinului sunt pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii. În România sunt două, una în Timişoara, adusă în 2012 la Memorialul Revoluţiei Române, şi una instalată în 2019 în curtea Academiei Române. Aplicând cele învăţate până acum, bucata de la Timişoara are o pictură stupidă, recentă, realizată pe partea greşită, cea cu talpă, deci dinspre Est şi realizată târziu şi degeaba. În schimb, cea de la Academie are un graffiti difuz, vechi, şi aplicat pe partea corespunzătoare, cea dinspre Vest.