PLASAMENTE ALTERNATIVE Artă, nu fapte

Toamna se deschide sezonul la artă, mare sau mai mică. Încep licitaţiile, se deschid târguri şi se redeschid galeriile. Multe galerii nici nu au apucat să îşi ia vacanţă, ba chiar au transformat vara într-un sezon intens, adaptându-se mersului vremurilor. Dacă vă amintiţi, cu mult, foarte mult timp în urmă, nici casele de licitaţii, 1-2, câte erau, nu trăgeau obloanele pe timpul verii. Mergeau în continuare, în acelaşi ritm, o vânzare la două săptămâni, în special duminica dimineaţa, că la un moment dat se umplea axa Unirii-World Trade Center de amatori de artă care fugeau de la o licitaţie la alta sau la Rom-antique ori ShopArt. Iar preţurile, preţurile erau decente spre mici, cel puţin în comparaţie cu pretenţiile de astăzi. E drept, toate preţurile erau atunci mai mici.

În septembrie, aşadar, când se întoarce toată lumea din concedii, când nu mai este nicio scuză pentru nimic, se încing motoarele pieţei de artă şi ele încep să bage tot mai multă putere. Dacă, la un moment dat, se făceau licitaţii din prima zi de septembrie sau chiar de pe la sfârşitul lui august, oferta tot mai mare şi restrângerea puterii de cumpărare au crescut inerţia reacţiei la oferta caselor de licitaţii de artă. Şi asta în ciuda vitezei şi mai mari de circulaţie a informaţiei, când poţi avea imediat şi oriunde te-ai afla, pe valurile vacanţelor, cataloagele licitaţiilor. Stai să ajungem acasă, să vedem ce mai e pe la birou, să citim corespondenţa, să ne intrăm în ritm. Într-adevăr, trebuie să te pui niţel în dispoziţia de amator de artă, de iubitor şi de cunoscător, ca să desluşeşti ce ţi se oferă, despre ce este vorba în noua ocazie.

În Bucureşti, de fapt singurul loc unde licitaţiile se fac ca la carte, în funcţie de conţinut şi frecvenţă, acţionează trei case. În ordinea vechimii, sunt Alis, oricum cea mai veche de pe piaţă, urmează Goldart-ul Ghildush, mereu cu o adevărată activitate culturală în jurul comerţului de artă, şi Artmark, copilul năzdrăvan al pieţei româneşti de artă, cu tot felul de idei şi iniţiative pline de imaginaţie. Alis a început în ultima zi de vacanţă, pe 11 la ora 11, cu desene şi gravuri, cu semnături mari şi destin tragic - Mircea Ciobanu, Florenţa Pretorian, Lucia Piso, cu Ciucurencu, Ressu, Schweitzer-Cumpăna, Ştefan Dimitrescu. Goldart, pe 20, în marţea obişnuită, propune Luchieni, celebrul Ştefan, dar şi pe tânărul Radu. Radu Luchian, aşadar, dar şi Radu Dărângă, Eugen Crăciun şi Acasandrei, Ovidiu Oprea, Bordenache şi Pietriş, Calafeteanu, Viţelaru, Biju, dar şi Ianculeţ şi Constantin Daradici, Mazilu şi George Şpaiuc, Iosif Steurer, Ipolit Strâmbu, Schweitzer-Cumpăna şi Ludovic Bassarab, străini, contemporani, uitaţi.

Artmark vine cu un program până în februarie viitor. Deschide la sfârşitul lunii, pe 27, cu obiecte tradiţional-folclorice, dintre care un "gardilop" de ii. Joi, pe 29, intră în scenă trei licitaţii, bine conturate dar nu stufoase, astfel încât să se înscrie în jumătatea de oră alocată. Prima este o selecţie din Piliuţă şi Spiru Vergulescu, colecţii dedicate, în cea cu lucrările pictorului născut într-o zi de 13 septembrie, la Slatina, recunoscând piese din colecţia de mare dedicaţie a regretatei Pompilia Dumitrescu. Se trece apoi printr-o "licitaţie de maniere" pentru a putea fi abordată vânzarea a ceea ce este numită "colecţia familiei boiereşti Manu", o adevărată galerie naţională de portrete istorice boiereşti, în care recunoaştem piese de muzeu, celebre, al căror loc ar fi fost tot acolo. Când le vezi pe pereţii unui muzeu prestigios, cum au mai scăpat pe la noi, deşi suntem puşi pe ele cu ce ştim noi mai bine, distrugerea, ei bine, aceste picturi şi multe altele au valoare inestimabilă în muzeu şi nişte pârlite mii de euro, în cazurile fericite, când sunt puse în galantar. Simpla scoatere la vânzare, disponibilitatea lor le scade valoarea exponenţial iar numărul mare face ca neadjudecarea să pară firească. Este bună ideea cu şedinţe bine conturate în jurul unui autor, dar la mentalitatea noastră mai degrabă face rău cotei decât bine. Ca pe orice piaţă de început, simpla creştere a ofertei duce preţurile în jos, după cum zice legea cererii şi ofertei, adoptată de economia clasică engleză cu secole în urmă.

În octombrie, după ce numără "100 de maeştri", Artmark intră în război, de Centenarul primului mondial, la români. Se dau militaria diverse dar şi materiale sanitare, de multe ori scăpate din vedere. Cu ceva timp în urmă, tot la o "manevră" cu militaria, a venit pe scenă şi o bucătărie de campanie, capabilă încă de fasole cu cârnaţi. Vor mai fi întâlniri cu vânzare de "Istoria Românilor" şi "Regina Maria", de Rusia Imperială, care ne-a lăsat cu frontul gol cam pe unde ne-a prins, şi nu neapărat după ce ţarul a fost luat de bolşevici. Mai avem o licitaţie de science-fiction, dar nu este din această categorie promisiunea licitaţiei unei colecţii Jules Pascin. Nu, nu a jucat fotbal, era artist, născut Pincas, la Vidin, venit în România unde a avut norocul să ia virusul picturii, şi nu vreo nosocomială în care suntem celebri, şi s-a dus la Paris unde, până la urmă, s-a sinucis. Normal, cum să nu îl iubeşti. Şi o faci şi mai rău dacă afli detalii despre el şi îi vezi lucrul. Desigur, nu voi sufla o vorbă despre licitaţia de netsuke şi okimono din februarie, mai ales că am în cap expoziţia, fără vânzare, de stampe japoneze tip kuchi-e deschisă la Artmark, printre ofertele pe termen lung din palatul Cesianu-Racoviţă.

Sezonul de vârf al acestei toamne se va suprapune perfect peste fervoarea electorală şi nu este chip să scape de influenţe tari. Mai bine dai la partid, pentru campanie, decât la galerie, pentru ochi şi suflet. Ciudatul fenomen electoral, cu cohorta sa de sentimente şi aprehensiuni, ar putea afecta nivelul pieţei de artă deşi premisele reluării activităţii sunt dintre cele mai bune. Atunci nu va fi lipsit de interes studiul pieţei occidentale, mai ales în întunericul Brexitului, că lumină nu îi putem spune. E greu de precizat care vor fi implicaţiile deciziei sinucigaşe a englezilor şi galezilor, cu sau fără Tony Blair pe scenă, dar Anselm Kifer şi succesul său londonez sigur sunt afectaţi. Nu de alta, ci de faptul că nişte colecţionari de fier vechi, fără mari pretenţii, mult şi greu să fie, i-au demontat o sculptură uriaşă din plumb care, paradoxal, reprezenta cărţi. Hoţii, după unii pirandele, s-au chinuit să treacă peste gardul depozitului cărţi uriaşe din plumb, ce adunau câteva tone de material. Lucrarea era estimată la 1,4 milioane de euro în timp ce plumbul face, în Franţa, 1,4 mii de euro pe tonă. Adică 14 mii de euro, ceea ce e un ban, dar nu poate fi o cotă pentru răsfăţatul artist german stabilit la Paris. Acestuia i s-a mai furat metalul din sculpturi, ceea ce înseamnă că gestionarul centrului de colectare este frate la creier cu cel din Italia, care primeşte tonele de bucăţi de monumente funerare aduse tot de conaţionalii noştri, şi cu poliţiştii de la Iaşi, mai ales cei comunitari, care nu au observat cum au furat unii cu mâinile goale busturi grele de pe soclu, să le ducă la fier vechi. Patronul de la centrul din Iaşi, în schimb, a chemat poliţia când a găsit o ureche mare şi de bronz printre achiziţii. Jefuirea vandalizantă a lui Kiefer vine în contextul legendei cu femeia de serviciu care a crezut că o aşa-zisă operă de artă nu este decât o debandadă îngrozitoare şi, deşi era la muzeu, a curăţat-o cu entuziasm. Lucrarea lui Anselm Kiefer nu era la muzeu, ci într-un depozit, dar asta nu a ajutat-o la nimic, românul, când e să pună osul la o idee absurdă, nu precupeţeşte niciun efort. Cu faptele utile e mai greu.