PLASAMENTE ALTERNATIVE Căutând piaţa la târg

Zice americanul, ăla deştept foc, că să avem grijă ce ne dorim. Eu mi-am dorit să ajungă arta o fiţă, dar nu în felul în care defilează în aceste zile. Eu doream să devină o modă, nu o mondenitate de prost gust de pe la noi, să adune lume bună, nu pe oricine e capabil să îşi dea ochii peste cap. Mă gândeam să fie canalizaţi banii, presupus mulţi, din această lume, spre cumpărarea de nemuritoare lucrări de artă, din cele unanim valabile şi apreciabile. Mă gândeam şi eu că mondenii ăştia şi vedetele fără vreo meserie sau ocupaţie clară au bani mulţi, nenumăraţi, şi cum nu mai ştiu cum să îi cheltuiască, să îi dea pe artă, că arta îi va răsplăti. Comiteam mai multe erori în speranţele mele, iar le depuneam aiurea, ca banii la Caritas. Pentru dezambiguizare, Caritas a fost o schemă piramidală care a funcţionat cu implicarea maximă a unor autorităţi şi politicieni, având sediul la Cluj, un fel de FNI avant la lettre. În primul rând, valoarea artei se dezvăluie doar într-un mediu de înaltă cultură, nu în orice adunare de închipuiţi semianalfabeţi şi sferto-docţi. Şi, de fapt, îmi doream ca achiziţionarea de artă, comerţul cu acest tip de marfă să devină o fiţă, şi nu arta în sine. Mă gândeam că va fi chic să participi la licitaţii de artă şi să cumperi de acolo, să anunţi paparazzi că intri într-o galerie de artă şi ei să te surprindă, vai, când cumpărai o piesă scumpă, dar bună rău.

Mă năpădesc astfel de gânduri tocmai acum, când arta şi lumea fiţelor sunt agitate până la spume de fenomenul Art Safari, ce se produce sub ochii noştri, chiar acum. Şoc, se întâmplă chiar acum, la Ciclop, vedetele se afişează, iar târgul se vizitează! Este a doua ediţie, prima ţinându-se acum un an, la Noaptea neîntunecată a galeriilor de atunci, acum fiind programată de Noaptea albă a muzeelor. Atunci a fost o invenţie, acum vorbim de o tradiţie, atunci era un cort nou-nouţ, acum este recuperat pentru un scop expoziţional un spaţiu auto, şi cortul, şi Ciclopul au avut arhitecţi vestiţi, deşi nu ne este prea clar de ce. Cortul a fost gândit de Dorin Ştefan, cu contracte tari peste hotare, acum amenajarea paliativă este semnată de Attila Kim, cel care a făcut şi pavilionul român al lui Ghenie de la Veneţia. S-a lucrat şi s-a cheltuit mult, dar parcă ar mai fi trebuit ceva timp şi muncă, şi bani. Casa de licitaţii de artă Artmark, care lucrează cu cele mai mari şi tari vânzări de artă din România, este implicată masiv şi decisiv în organizarea acestui târg de artă unde întâlnim şi galerii private cu vânzare, dar şi muzee fără cumpărare, unele doar cu evacuare. De fapt, acesta este şi elementul nou şi dureros al Art Safari, poate şi al Nopţii albe a muzeelor din aceste zile, atragerea atenţiei asupra evacuării unor muzee vechi şi prestigioase ale ţării din sediile lor. Nimeni nu cred că se opune reparaţiilor pentru nedreptăţile comise pe vremea comunismului, deşi plătesc generaţii care nu au avut nicio treabă cu acele timpuri. În acelaşi timp, multe se pot face, în momentul în care retrocedarea este finală şi justă. Un sediu de muzeu, nou, impozant şi corespunzător, nu costă atât de mult pentru o localitate, oricât de mică şi săracă ar fi ea. Luaţi nişte cheltuieli comise de municipalităţi şi veţi vedea că panseluţele plantate iarna fac cât trei astfel de clădiri, că schimbarea bordurilor şi a asfaltului cu un ritm greu de înţeles şi acceptat toacă alte astfel de sedii, iar diferenţa de preţ la detergenţii luaţi cu bani publici ar fi permis şi umplerea acestor muzee cu piese valoroase pentru artă şi cultură, pentru istorie şi patrie.

Dincolo de posibilele reproşuri, pe care am zis că le dăm deoparte pentru a saluta manifestarea culturală, să vedem şi piaţa de artă. Un târg, cum este Art Safari, trebuie să stea cu ochii pe piaţă şi pe vânzarea de artă, desigur, cu detaliile evidente ale termenilor. Şi toate astea la un nivel profesionist, de mare ţinută, de bun gust şi plăcută amintire. Cam cum se face prin alte părţi, mai experimentate. De aici în sus continuăm discuţia, fără a permite să fim acuzaţi că pledăm pentru vreun mercantilism nebun sau o obsesie comercială. Reamintim că vorbim despre piaţa de artă, un domeniu greu de definit şi mai ales complicat, răvăşit de specificul românesc. Este, totuşi, o piaţă, un loc unde se fac vânzări şi cumpărări, unde se discută în termeni de preţuri, se fac evaluări şi aprecieri, se fac bilanţuri şi prognoze. În principiu, informarea şi educaţia în domeniul artei se fac în alte instituţii, dar nu ne vom supăra de le vom găsi şi la alte manifestări, mai de piaţă.

Ediţia Art Safari din acest an, a doua, îşi propune să fie altfel. Nu prea este clar cum şi în ce fel, aşa că ne vom limita la propriile observaţii. Ajunsesem cu studiul la rolul şi importanţa galeriilor în tactica şi strategia pieţei de artă şi aproape că lansasem ideea că galeriile de artă se află în tot ce se întâmplă acum şi în cele ce mâine vor râde la soare, ca să fim în tonul temei propuse de Ruxandra Garofeanu, Realismul socialist. Se află chiar şi în spatele - sau în faţa -succesului formulei Ghenie, şi în dezvoltarea postcriză a pieţei de artă.

Se poate discuta mult despre viitorul caselor de licitaţii, care sunt şi vor fi, şi asta alţi 250 de ani, pentru a dubla intervalul de timp, mare pentru omenire, mic pentru Pământul şi Sistemul stelar care ne rabdă, în care funcţionează casele londoneze de vânzări pecetluite de ciocănel. Dar şi casele de licitaţii şi vânzările lor sunt făcute din galerii, ca nişte cărămizi universale ale pieţei de artă de oriunde. Dimensiunea afacerii pe care o derulează le fac să fie IMM-uri şi să se mişte mai uşor. Casele de licitaţii sunt, de regulă, superconstrucţii ale pieţei de artă, galeriile sunt mai mici, cu oameni mai puţini, spaţiu mai mic şi dever restrâns. Galerii fac să circule lucrările de artă în toate direcţiile, le duc la beneficiarul final, cel care le atârnă pe pereţi, le duc la târguri şi chiar la case de licitaţii. Băgările de oferte în licitaţii se fac mai cu fereală, în timp ce la târguri se duc direct, ele le fac, galeriile compun târgurile, ele îşi iau standurile gândite - sau măcar aşa se spune - de arhitectul mai sus numit, ele fac politica de piaţă, cu toate orientările sale.

Galeriile sunt mai bine adaptate condiţiilor de piaţă, fac faţă şi succesului fulminant, dar şi crizei economice cu efect pe piaţa de artă. Casele de licitaţie dispar sau se reprofilează, în timp ce galeriile, cu drumul lor foarte scurt între idee şi decizie, fac politicile, inclusiv pe cele mari. Ele au o activitate permanentă şi, foarte important, contactul cu posibilul client cumpărător este mai direct. Licitaţia, deşi foarte transparentă, nu se adresează direct clientului, în timp ce la galerie, clientul e fratele, prietenul şi stăpânul truditorului patron-lucrător. La licitaţii, atmosfera este rece şi publică, la galerie te împrieteneşti cu omul de acolo, te captează vorbele lui, îţi face şi educaţie, şi informare de artă. La licitaţie cumpără oricine şi cu orice scop, la galerie se cumpără pentru propriul consum şi, uneori, se ia altceva decât se speră din strat, pentru că expertul îţi stă la dispoziţie cu toată dragostea şi priceperea, şi puterea sa de convingere.