PLASAMENTE ALTERNATIVE Cu contemporanii, la piaţă

Se petrec atâtea nenorociri, acum, în lume, că ne-am obişnuit cu suferinţa. Este atâta suferinţă în lume, că ne-am obişnuit cu boala. Şi cu nedreptatea. Este atâta boală şi nedreptate în lume, că ne-am obişnuit să supravieţuim doar. Spiritualul, frumosul şi omenia sunt suspendate, dar nimeni nu ne garantează că le vom regăsi, la un moment dat.

Engleza are două cuvinte care se traduc prin politică. Unul înseamnă ce înjurăm noi mereu, al doilea se referă la o anumită acţiune a societăţii, îndreptată într-o anumită direcţie, într-un anumit domeniu. Se pun acolo studii şi previziuni, mai întâi, apoi principii şi tehnici, se emit decizii şi planuri detaliate, bine plasate în timp.

Politicile derulate au mereu un interes personal sau de grup, cât de mic, acolo. Hai, să recunoaştem, aşa este de când lumea, şi peste tot, şi în capitalism dar şi în comunism. Războaiele şi crizele au stimulat o serie de procese şi fenomene pozitive, cum ar fi dezvoltarea tehnologică şi cercetarea ştiinţifică, dar acestea s-ar fi dezvoltat şi mai bine pe pace şi linişte. La fel, societatea ar depăşi mai uşor crizele şi nu ar intra în tot felul de războaie dacă politicile sale nu ar fi parazitate de tot felul de interese personale şi de grup, chiar politice.

O societate dezvoltată este capabilă să dezvolte politici deştepte şi eficiente, în folosul întregii societăţi. Mulţi îmi pot aduce, inclusiv de peste Ocean, multe argumente şi, mai ales, exemple despre cum, şi la ei, este ca la noi. Un banc vechi şi nu prea isteţ zice că şi în Germania s-ar fura, dar se mai şi fac lucruri. De curând, povesteam cum Germania a lansat un program foarte serios de sprijinire, la pandemie, a culturii şi creatorilor, a media şi artelor spectacolului.

Când este pusă în discuţie supravieţuirea fizică, greu îţi mai arde şi de altele. Când oamenii mor pe capete şi spitalele sunt pline, gândul nu îţi mai fuge la frumos şi vesel, la spiritual şi amuzant. Din cauza măsurilor ce a trebuit să fie luate, economia este lovită din greu, în toate ramurile sale. Turismul este lipit de perete, transporturile, la pământ, industriile caută lucrători care să nu se întâlnească şi pieţe de desfacere, comerţul stă la geam şi merge mai mult pe roate, HORECA, deşi nu este o televiziune de folclor, dă mărunt din buze, neînţelegând ce se întâmplă, şi până când. În acest context horror, cine să se mai gândească la cultură, la spirit, la frumos?

Internetul ne-a salvat, pe toţi oamenii din lume, de multe nenorociri şi pierderi. Se telemunceşte, se teleîntâlneşte, teleiubirea era mai de mult foarte activă, acum se telecomunică, se fac teleconferinţe, ce să mai vorbim de teleşcoală, se televăd spectacole, se televizitează muzeele şi galeriile de artă. În acest weekend a avut loc, mai mult online, Noaptea Muzeelor, amânată dintr-o vreme când se credea că în noiembrie vom fi scăpat de pandemie. Uşile nu sunt închise, ca în primăvară, dar, cu înţelepciune, s-a înţeles că nu este momentul să ne adunăm pe simeze. Deşi, tocmai acesta era farmecul Nopţii Muzeelor, ne plimbam noaptea prin oraş, muzeele erau deschise şi se întreceau în organizarea de evenimente deosebite, se stătea la coadă, dar nu pentru că era gratuit ci tocmai pentru această ieşire în aerul nou al primăverii, cu tot oraşul, cu toată bucuria.

Comerţul de artă a beneficiat şi el de minunea internetică. Practic, s-a cam mutat acolo. Mai întâi, Baselul şi-a dus afacerile de miliarde pe online şi toată lumea s-a speriat de ce bine a fost. Apoi, casele de licitaţii şi, treptat, galeriile de artă. Într-o primă fază, convingerea că închiderea este doar o măsură provizorie a alimentat cu speranţă şi entuziasm continuarea online a activităţii. Pe măsură ce pandemia ni se arată ca un fenomen de durată, comerţul de artă şi-a găsit, în online, destinul. Unii zic că nici nu mai vor să revină în săli. Apropo, unii erau acolo, în online, de mult timp, dinaintea pandemiei. Cei care duc dorul sălilor şi atmosferei din jurul artei iubesc online-ul cu aerul că strugurii sunt acri.

Cu atâtea fenomene globale, îi scăpăm din poză pe oameni, pe creatori. Plasticienii sunt afectaţi de izolare în toate direcţiile. Au ratat culorile primăverii iar toamna de abia se zăreşte, de atâtea griji. În vară, au mai fugit prin vreo tabără, rezidenţă artistică, pe la vreo casă de la ţară sau staţiune din altă ţară. Revenirea din septembrie era aşteptată cu speranţa regăsirii faţă în faţă, pe simeze, a exploziei vânzărilor, a revenirii luminii şi culorii în viaţa lor. A mai fost speranţa schimbărilor locale, de la alegeri, apoi tsunami-ul pandemiei a lovit din nou. Au fost iar luate toate, noroc că nu au fost puse lacăte şi sigilii pe galerii, astfel că, atenţi, cu grijă, mască şi dezinfectanţi, mai putem privi o operă de artă contemporană drept în faţă. Atenţie, nu piaţa de artă a fost închisă şi nici nu a fost scoasă în stradă, de­molându-i-se zidurile, adică simezele!

În principiu, am putea crede că vânzările de obiecte de artă pot continua, mai puţin intens dar semnificativ ca volum, că, dacă vrei, poţi cumpăra artă, că merge şi online. Aşa şi este. Atunci, ce lipseşte? Subtil şi în linişte, se produc mai multe fenomene. Primul, dureros şi periculos, este îndepărtarea oamenilor de cultură şi de artă. Apoi, ar fi lipsa banilor. Aşa este la criză, banii sunt păstraţi pentru alte necesităţi şi plăţi. O criză precum pandemia, cum nu s-a mai văzut, nu permite prea mari previziuni, deci economisirea resurselor este mai intensă. În mai, când credeam că am scăpat, oamenii s-au trezit chiar cu nişte economii. Poate au cumpărat artă dar mai sigur au cumpărat vacanţe, fie şi în ţară. Unii au cumpărat direct case, ca să aibă unde să se plimbe, dacă se întoarce boala. Revenirea le-a dat dreptate acestora din urmă iar reducerea cheltuielilor nenecesare a devenit şi mai intensă.

Prinşi între calcule şi fenomene au rămas creatorii, inclusiv plasticienii. La licitaţiile de la noi se vând mai ales artiştii din trecut, cei care nu mai au de ce să se îngrijoreze. Este şi o mentalitate primitivă pe piaţă, care îi dezavantajează pe artiştii ce continuă să creeze. Galeriile contemporanilor sunt deschise şi se organizează expoziţii de excepţie dar teama şi toate motivele de mai sus fac ca puţini să le mai deschidă uşa.

Spre deosebire de Germania, şi alte state vestice, colege de Uniune Europeană, România nu a promis politici de sprijinire a culturii şi artei iar creatorii rămân, în continuare, ai nimănui. Dacă de la ministerul de profil nu ai ce aştepta, măcar s-a mişcat Uniunea Artiştilor Plastici din România, organizaţia care îi grupează şi apără pe plasticieni, îi sprijină şi îi reprezintă. Glumesc, desigur! Împreună, sau, mai ales, cu sprijinul şi prin casa de licitaţie de artă Artmark, a organizat o şedinţă de vânzare de opere contemporane "dedicată sprijinirii Uniunii Artiştilor Plastici din România". Nu artiştilor plastici, fie ei şi doar membrii UAPR, ci direct UAPR. Şi nu a fost toată licitaţia cu acest scop, ci o secţiune din licitaţia de artă contemporană. Este o idee mai veche, amânată dar care pică foarte bine, acum. Nu contează cum vor fi folosiţi banii, important este că s-a tras un semnal de alarmă. Plasticienii nu o duc bine, statul ar putea să îi ajute, direct sau indirect, şi chiar UAPR ar putea face mai mult, ca uniune de creaţie, un fel de sindicat, al plasticienilor. Nu vom discuta despre preţuri pentru că, la o licitaţie umanitară, preţurile nu ţin cont de piaţă ci de scopul vânzării. Nu dai banii pentru că atâta face, ci pentru că susţii ideea şi idealul. Şi nu preţurile sunt importante în această vânzare, ci faptul că uniunea şi casa de licitaţie de artă au organizat aşa ceva, că artiştii sau colecţionarii au donat, şi, mai ales, că s-a cumpărat. In­diferent de preţ.