PLASAMENTE ALTERNATIVE Estimări şi afirmaţii

Dispariţia licitaţiilor de artă din actualitate ne-a lăsat un talmeş-balmeş de ştiri, afectate grav de plecarea în concediu a comunicatorilor care ştiau să scrie sau încercau să înţeleagă înainte de a ne convinge. Când se fură nişte fotografii cu Brâncuşi despre care nu ştiam prea multe, mai ales că se aflau în România, la nişte rude, nu ai cum să nu devii interesat. Comunicatul Poliţiei vorbeşte despre o sesizare din iulie recent a unei doamne cum că în urmă cu 3 ani şi mai bine i-au dispărut nişte fotografii ale gloriosului înaintaş asumat, purtătoare chiar de autograf al meşterului. Pe 5 august, deci lunea asta, poliţiştii au şi reuşit să recupereze pozele, după ce au fost comercializate de diverşi intermediari care ar fi trebuit să ştie că aşa ceva nu se vinde. Bine măcar că nu le-au pus pe foc, conform unei practici intrate în istoria negativă cu numele naţionalităţii noastre pe ea. Deşi reţinut, comunicatul are accente de relatare jurnalistică, preluate de altfel fără modificări. În filmul ataşat de poliţie vedem cam 6 fotografii, una clasică, apărută şi pe banii româneşti, una inedită, cu Brâncuşi pe cămilă, un portret cu autograf. Poliţiştii nu spun nimic de preţul fotografiilor, de fapt de evaluare. O spune jurnaliştilor păgubita recuperată, o stră-strănepoată a sculptorului. Brâncuşi nu a avut copii, aşa că te întrebi de unde ar veni nepoţii şi strănepoţii. În lipsa unui arbore genealogic clar putem deduce că este vorba de urmaşi colaterali, din partea fraţilor Brâncuşi. Cum există doar noţiunea de nepot de frate, strănepoţii ar fi ai vreunui frate al lui Brâncuş Constantin, şi nu ai lui direct."Stră-strănepoata" lui Brâncuşi le-a spus jurnaliştilor că fotografiile furate de omul de încredere al casei mamei sale şi vândute lui Tufeanu apoi lui Tănăsescu, au fost evaluate la 600 de mii de euro. Dacă am numărat bine şi nu e vorba decât de fotografiile filmate de poliţie, aunci sunt doar 6 piese, cam la 100 de mii de euro bucata.

În mai 2010, la scurt timp după ce îngrijitorul din România comitea furtul de fotografii ce avea să fie reclamat de abia peste 3 ani, la Paris, celebra casă Binoche et Giguello scotea la licitaţie nu mai puţin de 16 fotografii de Brâncuşi, tiraje din vremea sa, cu subiecte incredibile precum un portret sculptat al pictorului Dărăscu, diverse sculpturi ale meşterului fotografiate chiar de el şi fotografia unui portret, azi dispărut, făcut lui Brâncuşi de Modigliani, la Livorno, în 1909. Cea mai mare evaluare a uneia dintre aceste fotografii a fost de 10 mii de euro, departe rău de tot de suta de mii ce se vehiculează pe la Bucureşti. Iar realitatea la care ne raportăm mereu face ca preţul cel mai mare de adjudecare de atunci pentru o fotografie Brâncuşi să fi fost de 8 mii, deci şi mai mic. Până la urmă, preţurile practicate pe piaţa ilegală de cei care au furat şi vândut fotografiile Brâncuşi sunt mai aproape de adevăr decât estimările specialiştilor. Ca să nu mai vorbim că nici măcar obiectele personale ale sculptorului, vândute tot în noiembrie 2010 la licitaţie, fără vreo participare românească, nu au ajuns la cotele invocate a fi estimate pentru fotografiile de la Bucureşti.

În noiembrie 2010, aceeaşi redutabilă casă pariziană, regina suvenirurilor şi a memorabilia culturală, a pus în vânzare probe şi fotografii istorice - mama lui Stalin, ţarul Nicolae al ll-lea şi Ultimul prizonier la Ekaterinenburg, Kafka în ziua de Bar Mitzah - printre care, cu 3 mii de euro, şi o fotografie a unei "Păsări" de Brâncuşi în mediu exterior, pe un postament înalt, realizată de Edward Steichen. Fotograful de ocazie este chiar cumpărătorul american al "Păsării" căruia vama nu a vrut să îi recunoască achiziţia de artă, ajungându-se la procesul răsunător Brâncuşi versus USA.

Atâta vorbă despre vămi şi licitaţii pariziene mi-a amintit de un alt caz recent. Ştirea că 32 de "picturi şi schiţe" semnate Marcel Iancu au fost confiscate la frontieră a fost ilustrată cu imagini pe care le văzusem şi le lăudasem cu un an în urmă, când la Bucureşti s-a ţinut cea mai mare manifestare expoziţională dedicată lui Marcel Iancu. Noua postură a lucrărilor admirate la expoziţia bucureşteană Marcel Janco (Iancu), Un visionnaire de l'art modern, în 2012, era de marfă confiscată la încercarea de scoatere frauduloasă din ţară de către un personaj necunoscut, invocându-se chiar şi pieţe negre şi traficanţi veroşi. Căutând izvorul adevărului am ajuns la comunicatul poliţiei de frontieră, în care citesc că lucrările lui Marcel Iancu au fost depistate în trei lăzi pe care scria că acestea conţin ... picturi şi desene. Deoarece "erau susceptibile a face parte din Patrimoniul Cultural Naţional", ele au fost trimise la Muzeul Naţional de Artă al României unde s-a stabilit că lucrările sunt realizate chiar de Marcel Iancu şi sunt "susceptibile a face parte din Patrimoniul Cultural Naţional". Cam acelaşi lucru spune şi comunicatul Vămii, pe care cu greu o mai găseşti prin structurile de control fiscal nou create. Într-un comunicat datat greşit cu o lună în urmă, iulie în loc de august, aflăm că inspectorii vamali sunt cei care au descoperit că în lăzi se află ceea ce scria în actele de expediţie. Se vorbeşte, la fel, de suspiciuni cu apartenenţă la patrimonial cultural naţional, de această dată cu litere mici, că este cunoscută clar identitatea expeditorilor şi a destinatarului şi alte identităţi cu comunicatul poliţiştilor.

De mare tristeţe este, totuşi, reacţia specialiştilor, a celor care ştiau sau trebuiau să ştie despre ce este vorba. Lucrările confiscate din curtea unui transportator care funcţionează cât se poate de legal şi vizibil au fost expuse la Bucureşti în mai 2012 în cea mai tare, modernă şi importantă expoziţie dedicată vreodată la noi lui Marcel Iancu, un avangardist de renume care s-a salvat în 1941 plecând în Palestina. Pe spatele lunora dintre confiscate se vede clar ştampila Atelierului Marcel Iancu din Tel Aviv şi măcar specialiştii ar fi trebuit să ştie tot despre expoziţia recentă, despre faptul că la ea a participat chiar fiica artistului, aşteptând să fie descoperită de zeloşii care astăzi au revelaţii de tip Wikipedia. Expeditorul, anunţat a fi necunoscut de prestigioase televiziuni cu rating este neobositul promotor al artei româneşti şi mai ales al Şcolii de la Paris, care a organizat şi expoziţia Marcel Iancu de anul trecut. Estimările, declinate de vamali, dar îmbrăţişate cu voce afectată de un istoric specialist al unei case de licitaţii neinvocate, dar în curtea căreia s-a filmat, sunt fanteziste dacă nu inutile de vreme ce lucrările lui Marcel Iancu confiscate la frontieră au fost mult timp la vânzare, cu listă de preţuri departe de multiplii de zeci şi sute de mii de euro învârtiţi de "specialişti".

Dacă descoperirea peştilor în lacul în care tocmai ai pescuit a funcţionat cu mare tam-tam, nu la fel s-a întâmplat cu picturile furate de la olandezi, care au fost expertizate, la un moment dat, tocmai de o colegă a celor care au expertizat lucrările lui Marcel Iancu. În timp ce acestea au fost împiedicate să se întoarcă acasă, după ce vizitaseră simezele româneşti, cele abuziv luate de pe simezele olandeze nu au fost oprite, nici la frontieră, nici la Carcaliu, acest Auschwitz al artei universale. Cum nu sunt deranjate în nici un fel să ajungă pe piaţă falsuri pe care ar trebui să le combată aceeaşi lege a patrimoniului naţional invocată în confiscarea unor obiecte susceptibile doar să facă parte din acest patrimoniu. De altfel, expeditorul şi organizatorul expoziţiei Marcel Iancu de la Bucureşti este şi un luptător aprig împotriva falsurilor care parazitează grav piaţa de artă de la noi, riscând să o compromită. Una dintre casele de licitaţii cu care se află chiar în proces a "revoluţionat" recent tehnica falsificării de artă, propunând şi vânzând un desen aşa-zis de Tonitza, cel mort în 1940, care este o copie destul de stângace după un desen realizat recent de Sorin Adam, pictor contemporan viu şi simpatic, care face 45 de ani peste două săptămâni.