PLASAMENTE ALTERNATIVE La noi în august e fierbinte vara...

Aşa spuneau, pe vremuri, declamatorii mobilizaţi de 23 august, ziua naţională a României comuniste. Este o poezie de Victor Tulbure, scriitor de o incredibilă dăruire faţă de comunism, care şi-a luat straniul nume deşi îl chema Popescu. Paradoxal, evenimentul de la 23 august îl are, ca figură centrală, pe regele Mihai, de care comuniştii s-au descotorosit apoi, pasul următor făcând din minusculul lor partid actorul unic şi esenţial al zilei de 23 august 1944.

Acum 75 de ani, exact cu trei sferturi de veac în urmă, tânărul rege Mihai al României îl aresta pe dictatorul Ion Antonescu, autointitulat Conducător. Funcţia oficială era de prim-ministru, numit de Carol al ll-lea în septembrie 1940, dăruit de acesta şi cu superputeri anticonstituţionale, în virtutea cărora îl şi obligă pe rege să abdice, la două zile de când îl adusese în fruntea guvernului şi a ţării. Aproape fix patru ani, generalul Ion Antonescu, autopromovat mareşal, a condus ţara cum a vrut, cu mână de fier, a băgat-o în războiul cu URSS, care ne luase Basarabia, alături de Germania şi Ungaria, care ne luase nordul Ardealului, şi Bulgaria, care ne lăsase fără Cadrilater, cu tot cu Balcic.

În martie 1944, frontul cu sovieticii ajunsese pe teritoriul României, oprindu-se pe o linie ce cobora din nord, de la Cernăuţi, spre Botoşani şi Iaşi, apoi în Est, în Basarabia, spre Chişinău şi Tighina. Se derulau negocieri secrete cu aliaţii, pentru ieşirea din război, sovieticii vroiau să reia ofensiva pe frontul românesc, situaţia era complicată. În acest contex, reprezentanţii partidelor politice şi unii generali, au iniţiat o conspiraţie ce urmărea schimbarea radicală a situaţiei, ieşirea din războiul împotriva Aliaţilor şi întoarcerea armelor împotriva Axei. Istoricii încă mai discută despre ce s-a întâmplat atunci, sunt poziţii ce merg pe toată linia, până la extreme, unii zic că a fost bine, alţii că a fost rău, se discută ipotetic şi se încearcă a se determina ce efecte a avut acest act în evoluţia ulterioară a situaţiei. Sunt discuţii interminabile şi poate că este bine aşa. Argumentele istorice trebuie, însă, să aibă prioritate maximă, specialiştii să aducă în faţă documente şi fapte documentate, nu păreri şi supoziţii prezentate ca realităţi de care este lumea plină.

După 23 august 1944, sovieticii au ocupat ţara, acum aliată. Se bazau şi pe înţelegerile secrete de împărţire a lumii de după război, mizerabilul algoritm propus de Churchill lui Stalin, în care România avea cel mai mult de suferit, intrând sub dominaţia sovietică în proporţie de 90%. Stalin a luat hârtiuţa, propabil un şerveţel, de la Stalin şi a pus o bifă mare pe el, chiar peste procentul României, prima pe lista lui Churchill, fără voia noastră, desigur. Este drept că şi Bulgaria şi Ungaria, trecute cu un procentaj mai mic de atenţie sovietică, tot au căzut total sub dominaţia stalinistă. Mai puţin ştiut este că, la negocierile miniştrilor de externe britanic şi sovietic ce au urmat, tot la Moscova, întâlnirii lui Stalin cu Churchill, procentele sovietice în cazul Bulgariei şi Ungariei au ajuns la 80%.

Apoi comunismul a coborât cortina peste Estul Europei, inclusiv asupra Cehoslovaciei şi Poloniei, ţări ce nu apar în acordul de partajare Churchill-Stalin. Din această cauză, istoriografia occidentală consideră că Estul Europei a intrat sub stăpânirea sovietică după Lovitura de stat de la Praga, acţiunea din februarie 1948 prin care comuniştii au preluat conducerea guvernului cehoslovac. Păi, românii aveau guvern comunist de doi ani, din 6 martie 1946, când a venit Petru Groza la putere! Occidentalii ştiau, însă, că România nu mai conta, fusese lăsată deja în sfera sovietică, în timp ce preluarea puterii în Cehoslovacia însemna o încălcare a înţelegerilor!

Întoarcerea armelor de acum 75 de ani, guvernul Groza şi abdicarea regelui, instalarea cât mai comodă a comunismului, moartea lui Stalin, regimul Gheorghiu-Dej apoi, din 1965, dictatura tot mai acută a lui Ceauşescu şi chiar căderea comunismului, prin sângeroasa Revoluţie de acum 30 de ani, sunt evenimente istorice de o uriaşă anvergură, care au avut un efect intens asupra destinului a sute de milioane de oameni. Şi amintirile acelor vremuri cutremurătoare apar uneori în licitaţii sau în alte zone ale comerţului de obiecte de artă sau de colecţie.

La un moment dat, când licitaţiile depăşeau copios cadrul celor patru sezoane, Artmark a organizat vânzările "Epoca de aur". S-a pornit de la numele acordat de propaganda comunistă, unii îşi amintesc încă, perioadei din martie 1965, când Ceauşescu a devenit şeful României comuniste. În 2012, licitaţia a fost organizată pe 27 ianuarie, imediat după 26, ziua de naştere a lui Ceauşescu, "Un înţelept şi ne-nfricat bărbat,/ Inimă tânără şi minte trează,/ În care ţara-ntreagă s-a-ntrupat". Ulterior, cum ianuarie era lună liberă, şi la Parlament şi pe piaţa de artă, "Epoca de aur" a fost licitată până şi prin aprilie. Când se apropia 1 Mai, altă zi producătoare de suveniruri comuniste, la noi aceasta fiind chiar memorabilă.

La licitaţia Artmark "Epoca de aur" din 2012, o fotografie cu autograf a lui Ceauşescu nu a primit 250 de euro şi a rămas nevândută. În schimb, chiar în deschidere, a fost vândută, cu 550 de euro, o tabacheră pe care se cerea doar 200 de euro. Era Art Deco, dintr-o epocă bună, dar ulterior, în 1962, i se pusese stema Republicii Populare Române şi o monogramă SW. Nu indica punctul cardinal sud-vest în engleză ci numele lui Wiliam Szuder, un personaj foarte interesant şi puţin cunoscut. Născut la Lupeni, în 1912, a intrat în mişcarea comunistă, a ajuns în Armata Roşie şi a fost şeful Contraspionajului militar românesc într-o perioadă de groază, 1945-1949. În armată a urcat doar ca ministru adjunct al Apărării dar a fost ministru plin, cam un an, al Cărbunelui. Adjunct la Armată a fost numit în 1950, odată cu Ceauşescu şi Leontin Sălăjan, cel care a dat numele bulevardului.

În talciocul de insigne, afişe şi steaguri, zărim creaţii plastice cu semnătură. Cu 4 mii de euro, puţin pentru pornirea de 3,8 mii, a fost vândută o pictură ce ne pare cunoscută dar este o confuzie. Pentru că "Scânteia", o ciudată compoziţie cu un ziar numit astfel în prim plan şi un chip relativ speriat, cu basma, semizărindu-se după el. Este pictat de Constantin Artachino, marele pictor care, în 1954, avea să moară, îngheţat şi înfometat, într-un Bucureşti la fel.

Grigore Manea este şi el un pictor important, născut în secolul anterior celui în care a venit comunismul la noi. Pictura lui, impecabil construită, reprezentând un om împingând un vagonet pe o cale ferată mică, a fost vândută cu o mie de euro. Nu se ştie de ce a apărut în vânzare cu numele de "Valea Oltului". Probabil o confuzie post-revoluţionară cu Bumbeşti-Livezeniul de pe Valea Jiului. Şi ar mai fi un afiş, tipărit, desigur, pentru Marea Neagră, în limba franceză, realizat de pictorul marinelor, Dimitrie Ştiubei. A fost vândut cu 550 de euro, ceva peste cei 350 de euro de început.

Cadourile lui Ceauşescu, însă, amuţesc mereu sala. Şi asta de la începutul anilor 90, când se vindeau pentru prima dată, într-o atmosferă în care plutea fumul luptelor recent încheiate şi tensiunea politicii pluripartite de început. Astfel, cel mai mare preţ al licitaţiei "Epoca de aur", derulate de Artmark acum 7 ani şi 7 luni, a fost de 12 mii de euro, plătiţi pentru o statuetă reprezentând un iac, animalul cu coarne lungi, dăruită de Mao lui Ceauşescu. Preţul de pornire a fost de 300 de euro.