PLASAMENTE ALTERNATIVE Mihail Kogălniceanu, cel mai mare colecţionar de artă al românilor

Acum 160 de ani, Alexandru Ioan Cuza, recent ales domnitor al Moldovei, păţea acelaşi lucru şi la Bucureşti. Este una dintre acele acţiuni geniale ale politicienilor români care au făcut România ce o moştenirăm. Fiecare moment ale acelor vremuri legendare poate fi reconstituit. Avem, astfel, multiple mărturii valoroase, emoţionante sau seci, dar şi variante oficiale şi superficiale. Cele din urmă se potrivesc de minune cu practicile preferate ale zilelor noastre, de multe ori simple poveşti propagandistice sau variante simpliste, popularizante, superificale, cum am mai scris. Istoria reală, care se adresează curioşilor şi nu leneşilor, este mult mai interesantă decât surogatele pe care ni le tot învârtim, singuri, în faţa ochilor, şi le înghiţim pe nemestecate pentru a ne satisfice pofta de cunoaştere. Să citim istoria adevărată, nu este grea şi este mult mai interesantă.

Mihail Kogălniceanu nu era la Bucureşti, la 24 ianuarie 1959, dar fusese la Iaşi, la 5 ianuarie, când fusese realizat primul pas al măreţului plan. Kogălniceanu era unionist, votase pentru Cuza. Avea 42 de ani, deşi suntem atât de obişnuiţi cu imaginea sa de erou legendar al politicii româneşti din secolul al XIX-lea încât cu greu ne putem închipui că a fost şi tânăr. În 1848 era şi mai tânăr şi vorbim despre el în acest context pentru că are un trecut tipic pentru paşoptiştii care au făcut Româ­nia modernă. A făcut studii la Berlin şi se mândrea că a reuşit să impună termenul de "român" în locul celor folosite până atunci, de "moldovean", respectiv "valah". A fost preocupat de romi şi a luat măsuri esenţiale pentru destinul lor. La înfrângerea revoluţiei de la Iaşi din 1848, se refugiază în Bucovina, pe atunci în Imperiul austriac, şi redactează un manifest amplu intitulat "Dorinţele partidei naţionale din Moldova", document ce trebuie trecut în rândul marilor programe ale Europei moderne. După 11 ani îl regăsim, obligatoriu, în epopeea Unirii, fiind, se pare, cel care a lansat idea dublei alegeri a lui Cuza. Credinţa sa într-o unire sub un principe strain, afirmată pe frontispiciul uneia dintre publicaţiile pe care le-a scos, ne confirmă bănuiala că totul, inclusiv abdicarea-debarcare a lui Cuza, din 1866, a fost un plan clar şi bine aplicat. Kogălniceanu i-a fost alături lui Cuza în marile realizări ale domniei sale, apoi şi-a continuat activitatea dedicată şi sub Carol I. Este personajul cheie al Proclamării Independenţei, în 1877 precum şi în cele ce au urmat, până la moartea sa, în 1891, la Paris.

Aniversarea Unirii Principatelor, la 16 decenii de la dubla alegere a lui Cuza, este un moment potrivit să vorbim despre Mihail Kogălniceanu dar, când vom afla că el a fost şi un mare colecţionar de artă, poate cel mai mare al României, vom recunoaşte că este şi locul să detaliem acest aspect. Punctul de plecare în pasiunea sa este stabilit în vremea studenţiei sale berlineze. Spirit întreprinzător, om de acţiune şi de iniţiativă, simte bine arta şi cultura şi va merge pe multe drumuri de pionierat în acest domeniu. Şi nu ne referim numai la arta culinară, unde părerea este unanim elogioasă.

În 1936, Radio-Bucureşti îi dedică lui Mihail Kogălniceanu un ciclu de conferinţe. Iorga a fost primul, G. G. Mironescu a vorbit despre politica externă a celui sărbătorit, Octavian Goga l-a numit "precursor al Unirei neamului", Gheorghe I. Brătianu a prezentat opera istorică a lui Mihail Kogălniceanu. Ultimul dar nu şi cel din urmă a fost Nicolae Petraşcu, cunoscutul istoric al artei, frate al pictorului Gheorghe Petraşcu, care a prezentat textul "Mihail Kogălniceanu, orator şi iubitor de artă". "Kogălniceanu mai era şi om de gust şi un cunoscător şi pasionat iubitor de artă, îndeosebi de pictură clasică", spunea el, încă de la început. Apoi, cu romantică nostalgie, evocă plimbările studenţeşti care îl duceau prin faţa casei şi muzeului său, "de la Şosea". Nicolae Petraşcu a intrat în acest muzeu în care "încă de la intrare ţi se părea că eşti în altă ţară, în altă lume". Autorii evocaţi de vizitatori confirmă uimirea vizitatorului: Tizian, Guido Reni, Bellini, Guercino, Tintoretto, Tiepolo, Veroneze, Boucher, Bourguignon, Fragonard, Greuze, Lebrun, Poussin, Bruegel, Van Dyck, Franz Halls, Rubens, mai mulţi flamanzi, Wouvermant, Brouwer, Kranach, Makart, Meyer. Nu am prezentat lista completă a lui Nicolae Petraşcu, precum, probabil, nici el nu a făcut o înşiruire exhaustivă. Pentru că prezentarea succintă continua. Mai ales că trebuia subliniat că mai sunt şi alte nume mai puţin cunoscute iar, dintre cei celebri, unii au două sau mai multe lucrări în colecţia lui Kogălniceanu, Rubens chiar opt, Tiepolo trei şi Boucher cinci. "În total, peste 200 de tablouri clasice, operele celor mai străluciţi pictori ai lumei din veacurile XVI, XVII, XVIII şi XIX", mai scrie N. Petraşcu despre colecţia Kogălniceanu.

Te simţi copleşit la gândul că o astfel de comoară s-a aflat la noi, în ţara noastră, încă incompletă în timpul lui Kogălniceanu şi a lui Carol l. Ne spune tot autorul evocat: "Din nenorocire, printr-o forţă majoră a împrejurărilor, am putea-o numi o fatalitate, această colecţie minunată, care preţuia cu mult mai mult decât tot ce avem noi astăzi în colecţiile din Bucureşti şi din toată ţara, a trebuit să treacă graniţa în străinătate". Petraşcu ştia ce spune şi se exprima astfel într-un moment de maximă înflorire a României, când oamenii aveau bani şi îi dădeau pe artă, făceau colecţii care au rămas în istoria artei româneşti.

Nicolae Petraşcu ne spune şi ce s-a întâmplat cu uimitoarea colecţie de artă a unui legendar politician român: a fost vândută la licitaţie de către Casa J. M. Heberle din Koln, în zilele de 9 şi 10 decembrie 1887. "Cu modul acesta, nepreţuita colecţie, care ar fi făcut onoare oricărei Capitale europene şi care dăinuise la noi, la Bucureşti, pe pământul ţării nostare, fu pierdută pentru totdeauna", spune, cu amărăciune evidentă, conferenţiarul.

Nicolae Petraşcu evocă, în radioconferinţa sa din 1935, faptul că Mihail Kogălniceanu a fost primul colecţionar de artă popular de la noi, cel care l-a descoperit pe Grigorescu şi l-a trimis în Franţa, cu bursă din partea Moldovei, când unirea efectivă nu fusese realizată.

Un studiu temeinic despre Kogălniceanu şi pasiunea sa pentru artă a fost realizat, cu acribia-i cunoscută, de Gabriel Badea-Păun, istoricul de artă de la Paris care a comis numeroase fapte esenţiale pentru istoria artei şi culturii româneşti. În 2014 a publicat studiul "În căutarea unei colecţii pierdute - colecţia lui Mihail Kogălniceanu". Aflăm din documentatul studiu cum a adunat Kogălniceanu nenumărate minuni, care creaţie recentă, care arheologice, şi descoperim un activ al pieţei europene de artă, fără nicio reţinere, informându-se, negociind şi cumpărând pe o scenă ce pare a fi din visul de aur al lui Robert Schuman, piaţa europeană unică, fără graniţe şi restricţii, dar şi fără internet sau telemobile.

Într-o fotografie din studiul lui Daniel Badea-Păun, Hitler şi Goring se hlizesc la o superbă şi focoasă doamnă, ce apare în pictura lui Makart "Îmblânzitoarea de şoimi" ce a figurat în colecţia lui Mihail Kogălniceanu, mare iubitor şi strângător de obiecte de artă şi de colecţie. Acum, cu lista publicată de Gabriel Badea-Păun în mână, vom identifica în prestigioase spaţii de expunere din întreaga lume picturile inestimabile ce au aparţinut lui Kogălniceanu şi au petrecut un timp şi prin România.