PLASAMENTE ALTERNATIVE MoBU, amintirea unei mobilizări generale

Trecu MoBU de parcă nici nu fu. Nu prea se mai vorbeşte în sfera publică, chit că nici nu s-a vorbit atât cât ar fi trebuit. Au venit alte subiecte interesante, mai bulevardiere, dar asta arată şi cât ne interesează piaţa de artă, că nu o cunoaştem nici măcar aşa cum este sau că nu poate fi promovat domeniul cu pseudopersonalităţi din sfera lejeră, distractivă, a internetului.

MoBU, târgul internaţional de artă de la Bucureşti, a fost pregătit din timp. Pe măsură ce se apropia momentul deschiderii, 19 mai, au apărut, cam din scurt, şi alte târguri de artă, de mai mică respiraţie, dar deloc rele. Suprapunerea de momente şi etape vitale a afectat, fără îndoială, participarea la aceste târguri, multe galerii fiind puse în faţa unor alegeri, de cele mai multe ori ghidate de preţul participării. Această concurenţă nu a avut un rol benefic, dimpotrivă, a afectat participarea care ar fi putut fi generoasă, dacă se realiza o succesiune a evenimentelor anunţată din timp, pentru a produce efecte pe termen îndelungat. Pentru că exista o uriaşă poftă de astfel de evenimente la noi, nu se mai făcuseră de tare mult, de aia nu trebuiau înghesuite, aşa, pe calea spre Romaero. Asta îmi sugerează mie experienţa să cred, aceeaşi experienţă care mă făcea să zâmbesc a înjurătură când personaje din zona mai ţopăicioasă a entertainmentului mă chemau să văd ce n-am văzut niciodată. Ba da, eu văzui, şi pe afară, dar şi pe la noi, doar că în vremuri în care aceşti promotori nu erau născuţi.

Târgurile de artă sunt renumite în întreaga lume iar anumite branduri, Frieze, Basel, Londra, Bruxelles, Paris, Seattle sau Köln, poartă numele fie al poveştii unui iniţiator, fie al oraşului care le găzduieşte.

Fenomenul este vechi şi puternic, astfel că au apărut ediţii cu numele respectiv, dar în alte locuri decât cele tradiţionale. Frieze a apărut la începutul anilor 2000, şi poartă numele unei prestigioase publicaţii de artă, apărută şi ea în 1991. După 12 ani, fondatorii au făcut târgul cu acelaşi nume, ducându-se direct spre piaţa de artă, privind-o în ochi şi trăgând-o de limbă. Este un târg modern, cu discuţii, eveniment diverse şi efecte pe termen lung, dezlănţuite de manifestările din timpul târgului. Art Basel a pornit din oraşul elveţian cu acelaşi nume, în 1970. Este mai clasic, mai pe vizitare, dar a avut mereu o participare excepţională în materie de galerii cu activitate şi renume mondiale. Şi Frieze, şi Art Basel au acum ediţii prin alte ţări, pe alte continente.

Art Safari a adus vorba, de la prima ediţie, de Frieze, pentru că promitea evenimente diverse, alături de târgul propriu-zis. Şi aşa a fost. Iniţial erau trei secţiuni la Art Safari, chiar şi când se ţinea în cort. Prima secţiune era cea a comerţului de artă, susţinută în primul rând de galerii care îşi închiriau spaţiu. Formula clasică de târg de artă, altfel spus. O altă secţiune foarte serioasă era cea a muzeelor, unde cele mai renumite astfel de instituţii din România aduceau la Bucureşti ce aveau mai bun pe la ele, prin patrimoniu. În timp, Art Safari a evoluat spre formula expoziţiilor de prestigiu, de nivel de mare muzeu, dar cu eliminarea totală a comercialului, a secţiunii închiriate de galeriile de comerţ de artă. Altfel spus, marile galerii susţin expuneri muzeale, dar nu au chitanţierul la ele. Sau măcar nu îl ţin la vedere, pentru tot publicul plătitor. Astfel, Art Safari este o manifestare expoziţională de prestigiu şi foarte dinamică, dar nu (mai) este un târg de artă.

Despre necesitatea unui târg de artă plastică de mari dimensiuni, cu participare internaţională, nu prea se mai vorbea în ultimul timp. Dar nu pentru că nu ar fi fost nevoie, că era şi mai este, dar cine ar fi putut pune pe roate o astfel de întreprindere? Greu a fost de la început dar, cu timpul, a devenit şi mai greu. Pandemia risca să ne bage în online, inclusiv ca activitate comercială având ca subiect arta. Până la urmă, omenirea s-a întors la amândouă, şi la arta clasică, şi la cea electronică, artificial de inteligentă. Lumea s-a întors şi în sala de vânzare, şi în cea de expunere, iar la calculator cumpără artă şi vede, ceva mai rar, expoziţii şi muzee.

Iniţiativa MoBU a venit de la Kulterra, deja cea mai tare galerie de artă de la noi, şi din multe alte locuri renumite. Claudiu Florică şi Ştefan Vezure au avut puterea şi curajul să lanseze această idee şi să o ducă la un final optimizant. Mai ales că am aflat că deja se discută despre următoarea ediţie, din 2024, an electoral prin definiţie, şi am şi văzut lucrarea de Spoerri care va fi donată Muzeului de artă contemporană din Bucureşti. Pentru că MoBU ni l-a adus pe Daniel Spoerri, celebrul artist nonşalant şi de New Realism, despre care se scrie de la început că este născut în România. La 93 de ani, este ultimul dintre titanii artei de idee şi experiment, de sclipitoare inteligenţă şi jocuri spirituale. Se vorbea de mult timp despre invitatul special al târgului, personalitate de rezonanţă internaţională, creator de lucrări, momente şi evenimente de artă de avangardă, părintele Eat Art, a "tablourilor capturate". De numeroase ori, şi mai ales în luna martie, amintim biografia marelui artist născut la Galaţi, în 1930, şi plecat din România la 11 ani. Avea doar 11 ani, trăia drama morţii tragice a tatălui său iar creaţia plastică nu era una dintre opţiunile de viitor. Aşa că nu îmi vine să vorbesc de revenirea sa, aici, la noi. Cum a făcut prinţul Charles, de exemplu, care de-abia a aşteptat să se încoroneze şi să dea o fugă pe la el acasă, la Viscri, de la Londra, unde lucrează. Dar şi expoziţia lui Daniel Spoerri a avut toate trăsăturile unei îndelung aşteptate veniri acasă a unui fiu sau prieten drag, care a devenit vestit şi cunoscut. Expunerea Daniel Spoerri de la MoBU 2023 s-a numit "A Moment of Eternity/O clipă pentru eternitate"!

Prima ediţie a MoBU a adus un suflu nou în peisajul creaţiei plastice din România, pentru creatori, pentru galerii şi pentru cei interesaţi. Este un eveniment modern, internaţional, care pune în atenţia pieţei româneşti strălucirea interesului pentru artă, pasiunea pură dar şi calculul economic. Multe calcule se fac la un târg, precum şi multe legături. Ar fi fost mai frumos cu mai multe galerii din străinătate, dintre cele care fac puntea cu piaţa de dincolo de Cornul de Aur prin Bucureşti, prin târgul de artă de aici. Sau, cine ştie, poate că asta se va întâmpla sau se întâmplă deja, dar cam asta este ideea.

Galeriile au fost principalii actori de la MoBU, ele au închiriat spaţiul, ele l-au făcut dinamic şi viu. Galeria Romană îşi ia numele nu de la vreo fată, ci de la Piaţa din centrul Bucureştiului. Arată bine şi are o activitate profesionistă. Domeniul său predominant este grupul Prolog, una dintre cele mai subtile şi profunde propuneri de filosofie plastică de la noi, care a fost prezentată şi la MoBU. La standul Muzeului de Artă Contemporană "Pavel Şuşară" l-am întâlnit pe cunoscutul critic de artă care dă numele întreprinderii, dar şi lucrările artistului Mihail Trifan, Miki Trifan, copilul teribil al artei din Cetatea Băniei, pe care a cucerit-o cu nonconformismul său, cu întreaga sa viaţă de "new realism", adevărat construită acolo.

Galeria Rotenberg-Uzunov îşi ţine vernisajele în faţa vitrinei ca un televizor imens, la umbra Ateneului Român. Fiecare simeză aduce ceva inedit în peisajul expoziţional de la noi, inclusiv artişti originali. La MoBU a venit cu Horaţiu Mălăele, Ovidiu Panighianţ, Teli Iacşa. Şi Constantin Piliuţă, peste timpuri, alături de fiica sa, Smaranda Piliuţă, care a început să picteze nu de mult timp. Un alt arhitect, Ersin Bactişa, propune o creaţie plastică în care desenele îţi vorbesc, uimitor şi cutremurător, în acelaşi timp. Galeria "Cornel Florea", condusă de Damian Florea, propune doi artişti emblematici, Dorin Coltofeanu şi Dumitru Macovei, pur, simplu şi puternic.

Creatorul de minuni din sticlă modelată inteligent, Ioan Nemţoi, este reprezentat peste tot, la New York sau la MoBU, de Galeria Nemţoi. A fost o ocazie specială de a revedea creaţia unui artist foarte apreciat, mai ales peste hotare, dar şi la noi, şi de a-l întâlni chiar pe artist. Galeria "Alexandru Rădulescu" a venit la târg cu Nicolae Grigorescu, Tonitza, Luchian şi Pallady. De această dată, numele nu este al unui artist, ci al unui colecţionar de lucrări de artişti eminamente valoroşi, inclusiv pe piaţă. Alexandru Rădulescu este un tânăr elegant şi bine-crescut care îşi continuă copilăria cu descoperiri, alături de familie, cu responsabilitatea unei galerii de mare ţinută, dovedită şi la târg. Peretele de deschidere şi primire al standului său a expus o uimitoare artistă din vremurile noastre, care s-a grăbit, însă, să alunece în eternitate, Ecaterina Vrană.

Magda Mihăilescu a adus lucrări de artă în spaţiul de modă din centrul Bucureştiului. Apoi, cu artiştii de aici a venit la MoBU, târgul internaţional de artă contemporană de la noi. Îl văd pe Ammar Alnahhas, artistul sirian stabilit temeinic în România, aducând dintr-o colecţie privată şi un peşte de bronz, cu care a venit de acasă, de la Facultatea de arte din Damasc sau de pe râul Habur al Amintirilor.

Prima ediţie a MoBU a avut numai lucruri bune, şi pregătite, şi întâmplătoare, şi mulţumim celor care au muncit şi au cheltuit pentru asta. Este gândul ce îmi dădea târcoale stând la o cafea cu lapte, privind filmul unui asfinţit de mare inventivitate cromatică, în gura unui hangar întreg de artă şi artişti care se străduiesc să ne aducă fericire.