PLASAMENTE ALTERNATIVE Ora pro nobis!

A ars încet şi chinuit, până la sfârşit, când nu mai era nicio aşchie de lemn, ci numai cenuşă fumegândă. Primele opinii aruncă vina pentru incendiu asupra lumânărilor aprinse, inerente într-o biserică. Oamenii o înconjurau şocaţi, inerţi, şi priveau cu ochii mari. Avea 311 ani şi ardea trosnind a neputinţă, privind tăcută la sătenii mioritici.

Cum care săteni? Nu, nu alde Pinault sau Arnauld, nu ei, ci cei din satul Fântânele, comuna Radovan din judeţul Dolj cărora, aşa cum scriam în august trecut, le-a ars biserica de lemn vechi, într-o vară înfiorător de toridă. Chiar şi acolo s-a filmat, cel cu telefonul pus pe video fiind singurul sătean în mişcare, restul împietrind cu mâna peste gură, a stupoare. În direct nu s-a transmis şi n-a dat nimeni un ban găurit pentru refacerea sa. Scriam atunci că era mai veche decât SUA şi fusese construită de haiduci. Biserica din Fântânele-Radovanu a dispărut odată cu fumul ce se ridica la cer.

Nu sunt nici pe departe dintre cei care opun acestei uriaşe tragedii orice nenorocire de pe pământ. Toate sunt drame sau tragedii pe care oamenii nu ar trebui să le permită dar, în acelaşi timp, focul de la Notre-Dame este o mare nenorocire, din toate punctele de vedere, una care merită orice strop din atenţia care i s-a acordat. Este normal să filmeze toţi cu toate aparatele, orice informaţie a fost importantă, tot ce s-a spus acolo, în atmosfera insuportabilă din Île de la Cite şi din împrejurimi. E centrul necontestat al Parisului, istoric, geografic, spiritual, sentimental, emoţional, automobilistic, religios, fotografic şi tot ce vreţi.

Imaginile de luni încă mi se par ireale. Din categoria imposibilului făcea parte orice lucru rău ce s-ar fi putut întâmpla catedralei Notre-Dame din Paris. Ideea de incendiu era o glumă proastă. Şi dacă ar fi apucat să ia foc un coş de gunoi, sistemele scumpe şi mai mult decât eficiente cu care o bănuiam dotată ar fi stins incendiaşul cu o palmă dată peste capul obraznicului de foc. Desigur, primul lucru la care ne-am gândit a fost incendiul de acum fix o lună care a "topit" poarta bisericii pariziene Saint-Sulpice. Poliţia a recunoscut că focul a fost pus dar a păstrat speţa la nivel de arondisment. Acum sunt puţine şanse să aflăm cine a dat foc lemnului unei biserici pariziene, iar incendiul care a şocat o lume întreagă a fost pus deja în seama unui Dorel de pe şantierul de refacere de la catedrală. Or, tocmai aici vine sperietura. Noi eram convinşi că şantierul de la Notre-Dame este mai sigur şi curat decât camera Tezaurului din Turnul Londrei şi voi vreţi să credem că au sărit scântei din flex direct în rezervorul cu kerosen urcat pe acoperişul de lemn vechi al catedralei, nu degeaba numit "Fort", adică pădurea?! Se pare că da!

Incendierea legendarei catedrale Notre-Dame de Paris face parte din categoria faptelor imposibile care s-au petrecut, totuşi: distrugerea Turnurilor Gemene din New York, ieşirea unei ţări din Uniunea Europeană, alegerea lui Trump ca preşedinte al SUA, apariţia unui stat terorist care nu e stat, dis-trugerea voluntară a unor valori inestimabile ale patrimoniului universal, sub privirea neputincioasă a puternicilor lumii, transformaţi, pentru un timp, în sătenii de la Radovanu. Privind la imaginile inerte în care doar vălătucii ciudaţi de fum portocaliu se mişcă, am retrăit disperarea consumată în 2001, când niciun Rambo nu i-a salvat pe "tinerii care zboară", înainte de moarte. La Paris, nicio soluţie genială nu a apărut sub sau deasupra celebrelor ziduri al catedralei, am privit până târziu în noapte cum focul distruge tot ce nu este piatră-piatră, transformând zidurile în carcase pline de jar, ca la Muzeul din Brazilia, ca la Palatul Episcopal din Oradea.

Catedrala Notre-Dame de Paris era în reconstrucţie. În zilele anterioare, macarale agile făcuseră statuile grele să zboare de pe acoperiş, ca nişte păsări care au prevăzut pericolul. În faţa unuia dintre cele două Turnuri Gemene de la Notre-Dame erau panouri informative care vorbeau tocmai despre "Restauration de la flche de la croisee du transept", care, în traducere, înseamnă exact restaurarea fleşei ce s-a prăbuşit, dramatic, în mijlocul flăcărilor violente. Aflăm, de pe panourile informative, că Notre-Dame, scuzat fie perfectul simplu al verbului a fi, în franceză, " fut dotee" cu o fleşă cam de pe la începutul catedralei, prin secolul al XIII-lea. După vreo jumătate de mileniu, revoluţionarii din 1793 o dărâmă iar istoricii francezi de azi se jură că nu obsesia lor pentru distrugerea catedralelor ar fi cauza, ci tocmai starea precară a fleşei de cinci ori centenară. Şi aşa rămâne cam o jumătate de secol, până în 1841, când se face un concurs pentru o nouă fleşă. Îl câştigă echipa lui Eugne-Emanuel Violet-le-Duc, care nu era nici duce şi nici violet, dar care ridică o fleşă nouă, foarte asemănătoare de cea veche, dar cu o treime mai înaltă. Din lemn şi acoperită cu plumb, noua fleşă este bine întărită şi înconjurată de 16 statui din cupru realizate de Geoffroy-Dechaume. Peste un secol şi jumătate, fleşa se frânge aproape de la jumătate, bine înfiptă în acoperişul catedralei. Undeva, în cenuşă, a fost găsit, neatins de flăcări dar turtit niţel cocoşul falnic de pe giruetă. Pe fleşă era şi o placă pe care erau trecuţi constructorii, în frunte cu arhitectul Le-Duc şi tâmplarul Bellu, şi o emblemă formată din compasul şi echerul din cunoscutul simbol masonic, pătrunse orizontal de o sabie.

De un mare interes pentru acest colţ de dezbatere este exploziva încărcătură economică a incendiului de la Notre-Dame. Încă nu se stinseseră flăcările iar lozinca "Nu-i nimic, o refacem!" de abia se născuse când a fost lansată şi cursa pentru donaţia secolului. Pinault a fost primul, stabilind unitatea de măsură a donaţiilor importanţilor la suta de milioane de dolari. Este vorba de Francois-Henri Pinault, pe care toată lumea l-a numit drept soţul Selmei Hayek, uitând cu toţii că este şi el un copil, fiul lui François Pinault. Iar Pinault-tatăl nu ne interesează că el este sursa averii fiului său şi al talentatei sale soţii americane, ci pentru că este un uriaş colecţionar de artă, a fost şi proprietarul celebrei case londoneze de licitaţii de artă Christie's, pe lângă branduri precum Converse, Samsonite, Château Latour. Tatăl este ocupat acum cu transformarea clădirii Bursei de comerţ din apropierea Luvrului într-un muzeu extraordinar, care va pune la dispoziţia publicului fabuloasa sa colecţie.

Cum stăm? Foarte bine, cu un miliard de euro donaţi în mai puţin de două zile, într-o cursă de superviteză de a prinde un loc pe scrollul faptelor bune, în Săptămâna Patimilor. Sunt numai nume mari şi vestite, chiar şi Total, cuvânt pe care îl vedeam ca fiind o adunare a sumelor precedente este, de fapt, numele celebrei companii petroliere, care a dat şi ea suta de milioane de euro devenită tradiţie în câteva ore. Cu jenă am văzut şi donatori de bani făcuţi la noi, care şi-au pus hainele cele bune şi s-au băgat şi ei în faţă, încercând să ne convingă că mărimea nu contează, euro să fie. Atent la discuţia cu ai lui, cei cu mărunţişuri de sute de milioane, premierul francez le-a promis reduceri de impozite, care este un lucru normal într-o societate în care funcţionează şi caritatea şi sponsorizarea. Repezit cum îl ştim, Francois-Henri Pinault a şi replicat că el renunţă şi la aceste reduceri de impozit, că el a făcut un gest, nu are nevoie de răsplată.

După ce am văzut primele imagini din interior, cu pagube căzute chirurgical prin tavanul parcă găurit de o bormaşină gigantică, cu mari zone unde nici fumul nu a pătruns, înţeleg că o minune s-a întâmplat, totuşi, acolo, în ciuda declaraţiilor alarmiste date de oficiali chiar în timpul incendiului. Dumnezeu este peste tot, şi în mândra catedrală Notre-Dame şi în biserica de lemn, acum arsă total, din Radovanu-Dolj. Ne iubeşte şi ne vorbeşte, important este să înţelegem ce ne spune.