PLASAMENTE ALTERNATIVE Pe vîrful Bucureştiului

Citesc, ascult şi privesc relatările de la o conferinţă de presă la care am participat şi am senzaţia acută că este vorba de alt eveniment, petrecut în paralel, în altă parte, sau că, subliminal, mi-a fost băgat în cap alt film. Manuscrisele Cioran, cumpărate de afaceristul-patriot George Brăiloiu, au ajuns în sfîrşit la Academie, instituţie căreia i-au fost donate, într-un gest de toată aprecierea. Academicienii ne-au spus că Fondul Cioran - donaţia Brăiloiu a venit cu un transport special, bine păzit, cu mascaţi, şi că manuscrisele lui Eminescu nu se află în liberă consultare, fiind păstrate cu sfinţenie într-o cameră blindată, mai mult pentru siguranţa antiseismică. Se păstrează numitorul comun şi aflăm că documentele lui Cioran şi caietele lui Eminescu se odihnesc împreună, în camera blindată. Cineva insistă să afle cine a plătit transportul şi, deşi cer vehement să aflu dacă mascaţii erau români sau francezi, ni se spune că George Brăiloiu a plătit şi drumul lui Cioran acasă. O domnişoară vrea cu orice preţ să vadă hîrtiile sau să anunţe că nu pot fi văzute, după ce organizatorii au anunţat repetat că le pun pe site, iar în hol, sub geamuri, erau deja cîteva expuse. Tot pe internet se află şi catalogul original al licitaţiei de la Paris, cu detalii din belşug, dar comunicatorii avizi de informaţii de-a gata au făcut-o pe şefa departamentului de profil, "carte rară şi manuscrise", a celei mai mari biblioteci din sud-estul Europei, Ungaria y compris, să înceapă lectura inventarului fondului donat, fără a se şti că sînt 122 de poziţii. Din fericire, povestea nu a continuat şi s-a trecut la altele, s-a ajuns la planuri fanteziste de cumpărarea şi a fondului francez Cioran, apreciat la un milion şi ceva de euro, cît a dat Ministerul Culturii pe nişte brăţări de la atelierul "Dacii din zilele noastre".

În efervescenţa creată, planurile au trecut la cumpărarea şi aducerea cu orice preţ, plătit de alţii, desigur, şi a lui Brâncuşi, că s-a aflat că tipul e tare pe afară. Parcă am văzut umbra - că doar nu era să scriem spiritul, că avem nevoie de dovezi pentru o aşa acuzaţie - lui Laurian Stănchescu, de profesie "membru al Uniunii Scriitorilor", cel care îşi face o cunună de lauri din mersul pe jos cu scopul de a pune în mişcare şi osemintele lui Brâncuşi, care să o apuce în sens invers, de acolo spre Bucureşti sau Hobiţa. Cu siguranţă, însă, mi-au stat pe cap, mai ales la Academie, umbrele lui Mihai Roller şi George Oprescu, academicienii anilor "50 care au respins, într-o şedinţă de pomină şi îngrozitoare aducere aminte, donaţia totală pe care un Brâncuşi la apusul vieţii o făcea românilor. Urgia din sufletul marelui român universal l-au dus la cimitirul din Montparnasse, respectat şi apreciat de întreaga lume, cu excepţia concetăţenilor cărora nici măcar nu a vrut să le fie profet. După 6 decenii am fi avut pretenţia ca academicienii să ştie măcar cine se mai află în mormîntul lui Brâncuşi, nu oricine, ci moştenitorii săi legali, cei care i-au fost alături în ultimii ani ai vieţii de exil tîrziu şi greu, impus de imberbii lui fraţi români. Şi acum, îl vrem acasă cu orice preţ, să ne batem pe burtă cu posteritatea lui.

În eternitate a ajuns şi Ion Sălişteanu, un pictor aparte al scenei noastre, retras de oboseală şi repede uitat, chiar şi despre dispariţia lui de abia s-a auzit. Îmi amintesc, cu ceva ani în urmă, cum ne-am indignat că o casă de licitaţii scria, la o ofertă, în dreptul numelui lui Ion Sălişteanu, anul naşterii, apoi o liniuţă şi semnul întrebării, cum se face cu pictorii a căror moarte este sigură dar nu poate fi stabilită cu exactitate în timp. Adică, sigur a murit, că era bătrîn, dar nu ştim cînd. Cei 70 şi ceva de ani li s-au părut mulţi celor care organizau vînzări de artă, adică trăiau pe spatele artiştilor, dar nu ştiau nimic despre ei. Acum pot să scrie, 1929-2011.

Au fost două licitaţii importante în ultimul timp, de fapt trei, cu "Primul meu tablou" de la Artmark, de aseară, cînd se vedea deja lumina de la capătul tiparului pentru ediţia ce o ţineţi în mînă. Goldart a vîndut cinci din cele nouă Gheorghe Popovici pe care le-a propus într-o mişcare de redescoperire şi re-evaluare, nu a lui Gabriel Oprea, ministrul merituos, ci a operei acestui pictor-profesor din Iaşi. "Prunele brumării" costă 6.500 de euro, "Dumitriţele", şi ele cu pedigree de simeză retrospectivă, fac 4.500 de euro, tot atît este "Iarna" iar "Moş Vasile", 2.500 de euro.

Alte preţuri importante realizate sînt 5.000 de euro, pentru "Cu turma la adăpat" , scenă de Cernăuţi-Toporăuţi, de Schweitzer-Cumpăna, 4.500 de euro pentru o "Uliţă din Huşi", de Adam Bălţatu. Să amintim, în săptămîna Zilei copilului, de scena cu zgîtii la masă, mic dejun cu nasul în cana de lapte, vîndut cu 2.300 de euro.

Alis-ul şi-a ţinut licitaţia acum trei zile şi a reuşit să vîndă un Tonitza cu 210 mii de lei. Pentru a compara cu preţurile de la Goldart, care sînt în euro, Alis-ul trebuie împărţit la 4. Tonitza de vreo 50 de mii de euro este o poartă care umbreşte nişte turci, foarte interesantă compoziţie localizată la Mangalia şi expusă de mai multe ori, pe simeze sau în pagini de monografie. Tot din colecţia Horia Zaharia vine şi următoarea poziţie, un Luchian, "Tufănele", adjudecate cu 65 de mii de lei. Pentru expresivitate, să ne amintim că asta însemna, pe vremuri, 650 de milioane, iar Tonitza precedent nu mai puţin de 2,1 miliarde. Cu 45 de mii de lei s-a vîndut un Camil Ressu, o siluetă feminină din profil, puternică şi gingaşă în acelaşi timp. Şi revenim la colecţia Zaharia cu Ştefan Popescu şi "La malul mării", piesă de 30 de mii de lei.

Expoziţia contemporană a momentului vine de la Florin Bârză şi este găzduită la etajul 7 al clădirii Uzinexport din Piaţa Victoriei spre Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie. În galeria inspirat numită "On the Top of Bucharest", circulară, luminoasă, Florin Bârză expune pictură, grafică şi vitraliu. Excelează în toate aceste maniere, are o tuşă amplă, liberă, puternică, un cărbune de mare forţă, care dă impresia de culoare, deşi totul este alb-negru, iar vitraliile sînt alcătuite în formula clasică, laborioasă, metafizică. Galeria de acolo revine în circuit după o relaxare uşoară, beneficiind de condiţii "naturale" ideale pentru o expunere de artă şi de conştiinţa necesităţii unui marketing avansat şi deştept. Vecini perete în perete sînt cei de la Alis, cea mai veche casă de licitaţii de artă de la noi, care nu face nimic altceva decît să organizeze vînzări într-un ritm de fier şi doar atît.