PLASAMENTE ALTERNATIVE Vânzare cu colecţia

Există nişte cuvinte magice, în discuţia despre artă, despre facerea sau vânzarea ei, sunt cuvintele "colecţie" şi "colecţionar". Colecţii fără colecţionari s-au mai văzut, dar colecţionar fără colecţie, niciodată! De fapt, nu toţi cei care au tablouri pe pereţi, sau chiar în pereţi, sunt colecţionari. În definirea colecţionarului apar şi idei învechite, desuete şi obsolete, dar tot sunt esenţiale metoda, cunoaşterea şi arderea internă. Colecţionarul cumpără, mai face schimb şi rareori vinde având in minte o idee, un artist sau mai mulţi, o perioadă, un gen. E curată ştiinţă şi nesfârşită pasiune ce face un colecţionar adevărat cu colecţia sa. Toate colecţiile şi colecţionarii adevăraţi au poveşti şi amintiri, sunt esenţiale pentru istoria artei şi a culturii. De multe ori, colecţia moare odată cu colecţionarul. Când dispare pasiune şi ideea care au născut-o, colecţia devine o adunare de lucrări de artă. De aceea, revărs respect şi apreciere pentru situaţiile când urmaşii, moştenitorii sau alţi deţinători deplini ori doar administratorii vreunei colecţii ştiu să ducă mai departe opera colecţionarului, gândirea şi menirea celui care a construit colecţia cu propria sa viaţă, aceea care, la un moment dat se termină.

Eternitatea unei colecţii poate fi luminoasă, cu transformarea ei în muzeu, cu continuare vieţii sale proprii, cu îmbogăţire, cu evenimente, cu prieteni şi admiratori. America este plină de astfel de exemple iar americanii bogaţi şi-au transformat colecţia în muzee de succes şi prin Europa, la Londra se află colecţia Wallace, prin Paris este un Marmotant care găzduieşte mai multe colecţii printre care şi donaţia Victorinei Donop de Monchy, fiica celebrului medic român şi susţinător dedicat al impresioniştilor, Georges de Bellio. Din Germania a pornit strădania soţilor Ludwig, Peter şi Irene, a căror colecţie era considerată a fi cea mai mare aflată în mâini private. Irene şi Peter Ludwig au cumpărat mereu, au îmbogăţit muzee, au lăsat muzee întregi cu numele lor, în diferite locuri importante din lume, mai ales din Europa, dar nu şi la Bucureşti, deşi şi-ar fi dorit-o. La fix două decenii de la moartea sa, Peter Ludwig este amintit doar de muzeele care îi poartă numele pentru că administratori deloc inspiraţi au redus motoarele şi au schimbat direcţia.

Am avut şi noi colecţionarii noştri, legendari, dar toată această minunăţie s-a lovit de poftele comuniste. Colecţiile sau piese importante din colecţii au fost preluate de "organele de stat", iar în 1974 s-a dat chiar o lege care transforma colecţiile în bun public. "Patrimoniul cultural naţional al Republicii Socialiste România aparţine, prin valoarea sa cultural-socială, poporului, face parte din avuţia societăţii socialiste", decidea numita lege. Statul comunist asigura "cunoaşterea, evidenţa centralizată şi păstrarea în deplină securitate". Nu ţi se confiscau imediat dar toţi deţinătorii, structurile publice sau "persoanele fizice", erau obligaţi să declare bunurile culturale "în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii sau, după caz, de 15 zile de la dobândire, în vederea înscrierii lor în evidenţa centralizată de stat". Confiscarea, model 1974, se aplica pentru "degradarea sau periclitarea valorii", pentru "traficul şi specula cu bunuri din patrimoniul cultural naţional", dar şi pentru ceea ce se numea "sustragerea de la regimul de bunuri din patrimoniul cultural naţional" ori "împiedicarea organelor de stat competente de a asigura conservarea, restaurarea si securitatea acestor bunuri". "Cuminţenia pământului" este cel mai vestit exemplu de piesă de patrimoniu, privat, luată spre deţinere de stat şi înapoiată mult după ce comunismul se spunea că dispăruse.

Legea patrimoniului din 1974 a fost abrogată printre primele, în februarie 1990, dar nu s-a pus nimic în loc. Astfel, au respirat uşuraţi colecţionarii adevăraţi, dar şi cei care au purces imediat la un comerţ dominat de export de lucrări de artă. În acelaşi timp, stilul românesc de retrocedare a afectat şi colecţiile de artă, s-au întors la vechii proprietari colecţiile sau lucrările care fuseseră confiscate sau doar ridicate spre păstrare, dar şi ce donaseră unii colecţionari cu mai multă sau mai puţină bunăvoie. Este logic şi nu trebuie să mire pe nimeni că unii colecţionari şi-au donat statului colecţiile sau o parte dintre ele, salvându-le de la dispariţie. Unii nu au avut deloc urmaşi, alţii nu au avut urmaşi demni să le continue opera. După Revoluţie, au fost scoase din muzee şi aceste colecţii şi, împotriva voinţei donatorilor, au fost valorificate la bucată, fără milă pentru memoria colecţionarului.

Eternitatea unei colecţii nu este obligatorie. Dacă nu moare odată cu colecţionarul, poate fi omorâtă de moştenitori, făcută bucăţi şi plasată pe pieţe. Desigur, nu este obligatoriu ca o colecţie să devină muzeu sau casă memorială. Atunci intervine rolul pieţei de artă care valorifică această calitate, aceea de a fi făcut parte dintr-o colecţie celebră, apreciată. Şi această valorare adăugată este importantă. O piesă importantă de artă sau de colecţie poate deveni deosebită prin simplul fapt că a aparţinut unui colecţionar priceput sau unei vedete din orice domeniu. Un manuscris celebru al lui da Vinci se numeşte Codex Leicester pentru că a fost cumpărat, în 1719, de Thomas Coke, devenit, ulterior, conte de Leicester. În zilele noastre ar fi fost straniu să se numească Codex Coke dar are toate şansele să devină, la fel de straniu, Codex Bill Gates, după numele celui care l-a cumpărat cu 31 de milioane de dolari, în 1994. În prezent, tendinţa pe pieţele dezvoltate este tocmai aceasta, comercială, iar vânzarea unor colecţii devin evenimente, casele celebre se bat să pună mâna pe vânzarea acestor moşteniri iar Sotheby's tocmai aşa a început, acum mai bine de un sfert de mileniu, cu vânzarea bibliotecii lui Sir John Stanley. În 2009, la vânzarea colecţiei lui Yves Saint Laurent, adunată împreună cu partenerul său, Pierre Berger, s-a atins un preţ de vis, 29 de milioane de euro, pentru un Brâncuşi din lemn, "Madame LR".

La noi, vânzarea cu colecţia a fost acceptată destul de târziu ca un aspect pozitiv. Mult timp, nici menţionarea apartenenţei unei oferte la o colecţie celebră nu era bine privită. Mulţi s-au jenat să recunoască că au scos la vânzare creaţia sau colecţia înaintaşului lor imediat ce acesta a trecut la cele sfinte. Exista chiar teama că se va afla ce au ei în casă sau nu erau prea siguri de proprietatea asupra respectivei piese. În paralel, apartenenţa la o colecţie cunoscută sau doar invocată, "a unui doctor", era invocată ca garanţie a autenticităţii, de multe ori fiind exact pe dos. Dar, am mai evoluat şi noi, acum faptul că o piesă de artă vine de la cineva din casă sau din colecţie dă foarte bine, ajută preţul şi bucuria cumpărătorului. Sunt chiar şi colecţii nou constituite de oameni cu resurse semnficative care au putut cumpăra, mai ales din licitaţii, încât pot spune că au colecţii pe care le expun în cele mai prestigioase locuri. Din România.