PLASAMENTE ALTERNATIVE Zece ani de licitaţii Artmark

La 11 decembrie 2008, o casă nouă de licitaţii de artă ne invita la hotelul Radisson la prima întâlnire. A fost o şedinţă deosebită, strălucitoare, un cadru aparte, un catalog de excepţie şi oferta pe măsură. Organizatorii păreau că ştiu ce fac, dincolo de strălucire era un mecanism de comerţ cu artă care ştia ce face. Licitaţia se numea "de iarnă" pentru că nou-apăruţii îşi propuneau câte o întâlnire pe sezon. Aşa înţelegeam atunci, deşi în "program", de fapt "Cuvântul înainte" al catalogului, se vorbea de "4 sesiuni de licitaţie", cu zile ce alternau obiectul licitaţiei.

Cele opt paragrafe ale acestui "Cuvânt" s-au dovedit, într-adevăr, programatice, mai mult decât bănuiam atunci. Scria acolo de cultură şi de societatea normală, de cotaţii la valori reale şi tradiţia marilor colecţionari, de public educat, de focusul (sic!) acestei prime licitaţii care era pus pe pictură. Atât meşteri vechi, renumiţi, ca Grigorescu, sigur Nicolae, Dărăscu, Brauner, Segal, ştiu eu că Arthur, contemporani ca Paştina, probabil Horea, dar şi Bănică şi Ciulache.

Am salutat apariţia unei noi case de licitaţii de artă, era nevoie de concurenţă după ani lungi cu un singur jucător, Alis. E drept, în decembrie 2008 funcţiona din plin casa Monavissa, un proiect Ghilduş care semnase pagini frumoase în incipienta noastră concurenţă pe piaţa de artă. Mai târziu am aflat şi sediul noii case, pe Logofăt Luca Stroici, una dintre casele vechi, boiereşti şi gemene, pentru două fiice ale unui personaj celebru. Aspect de hotel prive parizian, ba chiar de pălăţel, dar evident cam strâmt pentru activităţile Artmark, din ce în ce mai culturale. Licitaţiile, totuşi, s-au ţinut întotdeauna în spaţii ample, de hoteluri vestite şi renumite. Şi oferta a devenit din ce în ce mai generoasă, pictura domină şi în prezent dar, cu riscul unor rezultate financiare mai puţin semnificative, am văzut pe scena vânzărilor tot felul de subiecte de nişă, dragi colecţionarilor şi oamenilor de cultură. Îmi amintesc, pe Luca Stroici, de câteva expoziţii, inclusiv una dedicată artiştilor basarabeni, neinspirat numită Bessarabia maia, simeze dedicate cuplurilor de artişti, şi una cu oameni în uniformă şi penumbre, având ca subiect obiectele de artă furate şi recuperate de poliţie.

Mutarea în palatul Cesianu - Racoviţă a adus spaţiul şi amploarea de care avea nevoie proiectul. Şi vizibilitatea, în mijlocul Bucureştiului. În 2014, în parcarea din apropiere, un fel de Ateneu în aer liber, s-a născut Art Safari, un concept nou, nici târg, nici festival, dar plin de artă, galerii şi muzee. Apoi am văzut Art Safari în tot felul de locuri care nici nu ştiam că există. Revenirea, în acest an, în piaţa natală, nu a fost de prea bun augur. Sau, cel puţin aşa spun vizitatorii celei de a cincea ediţii, printre care nu mă număr.

Multe domenii interesante au devenit temă de licitaţie la Artmark. Militaria şi memorabilia au apărut şi pe piaţa noastră, la Artmark. Au mai fost licitaţii cu obiecte regale, istorice, religioase, comuniste, s-au vândut colecţii retrocedate sau niciodată văzute public, vinuri şi bijuterii, grafică şi gravură, ceasuri şi arme, obiecte din justiţie şi masonerie, design, sculptură, decoraţiuni interioare, mobilier de grădină, orientalism şi "epoca de aur", scrisori şi mărţişoare, teatru şi film. În această enumerare trebuie să vedem puterea unei diversităţi tematice, ca la marile case occidentale, şi nu un bazar scăpat de sub control. Sunt obiecte importante, valoroase nu prin materialele din care sunt făcute, ci prin istoria şi utilitatea lor.

Cel mai important aspect al func­ţionării, de 10 ani, a casei de licitaţii de artă Artmark îl reprezintă, de fapt, tocmai rezultatele economice, vânzările realizate. Licitaţia de Crăciun de acum un an a adus 233.010 euro, ceasurile din octombrie au reuşit 173.450 de euro, pentru ca vânzarea de obiecte de rezonanţă juridică să adune doar vreo 20 de mii, un pic mai puţin decât obiectele masonice sau pseudomasonice vândute la 20 septembrie. Patrimoniul Emil Cioran, sau ce a rămas din el şi pentru români, a costat 38 de mii în 2016, pentru ca vânzarea din vara aceluiaşi an să reuşească peste o jumătate de milion de euro. Colecţia de muzeu a familiei Manu a scos 130 de mii, din 24 de piese, ceea ce dă un preţ mediu decent pentru o ofertă istorică. În decembrie, acum doi ani, la licitaţia de iarnă, s-au vândut 90 la sută din oferte şi s-au obţinut 1,370 milioa­ne de euro. Era şi un lot Jules Pascin acolo, de mare rezonanţă internaţională, provenind din colecţia Adrian Năstase, dar nu putem spune că aceas­tă bijuterie de ofertă a contribuit prea mult la rezultatul final, de milioane, al vânzării. Nici oferta Perahim-Ackerman - mai mult Guttman de mai târziu, din primăvara lui 2017, nu a atins rezultate de vârf. Timbrele au reuşit, însă, 45 de mii de euro, deşi încăpeau, toate, într-o cutie de pantofi. Hai, de cizme.

Şi a venit toamna trecută, a topului 100 al marilor maeştri ai artei româ­neşti, 1,6 milioane de euro, din care 340 doar pentru o lucrare. Şi ajungem, astfel, cu discuţia la recordurile de piaţă, devenite o specialitate a casei Artmark, încă de la început. A fost şi o perioadă de pauză, în care Goldartul, cu familia Ghilduş la timonă, a deţinut recordul pieţei româneşti, 300 de mii de euro pentru o lucrare de Luchian, două portrete feminine vândute într-o licitaţie-eveniment. Paradoxal, la scurt timp a venit şi Artmark cu o pictură aproape identică, dar nu a luat mai mult de 100 de mii pe ea, o treime din cât reuşise Goldart.

Timpul a trecut, Goldart a încercat o evoluţie financiară sub altă conducere decât a cunoscuţilor manageri culturali Luminiţa şi Alexandru Ghilduş, iar Artmark şi-a luat inima în dinţi şi a mai încercat o dată doborâ­rea recordului românesc, sau măcar aducerea lui în propria panoplie. Astfel, la 31 octombrie recent, un Grigorescu mic, pe pânză, un portret cunoscut, "Ţărăncuţă cu basma albă", evaluat la cel mult 90 de mii de euro, a urcat hotărât până la 340 de mii, nou record al pieţei româneşti.

Puţin, domnilor, veţi spune, dincolo, în Occident, e mai scump. Aşa şi este. Dar nu orice. Artmark a reuşit un aer occidental dar lucrează pe piaţa românească. Şi când spun asta nu îl desconsider în niciun fel pe conaţionalul iubitor de artă, ci mă refer la o putere de cumpărare mult mai mică, la un potenţial investiţional rămas potenţial, la un front de lucru redus, la o piaţă de supravieţuire, în ciuda pasiunii intense a românului pentru arta plastică. La noi nu se vând Da Vinci, Rafael sau vreun impresionist de milioane, nu sună New Yorkul să cumpere, luăm şi noi ce găsim şi ce ne place. Chiar de ar apărea vreo ofertă cu nume mare din străinătate, ea nu s-ar putea aclimatiza la noi, unde nu sunt atâţia bani, nu se fac cumpărături de milioane dintr-o dată, noi adunăm milionul din sute de oferte fericit adjudecate. Dimpotrivă, succesul cunos­cut de Grigorescu pe piaţa noastră îi creşte cota în afară. 340 de mii de euro sunt importanţi şi în lumea milioanelor, unde astfel de reuşite nu au cum să treacă nesesizate. Cum nimic din ce vinde Artmark de 10 ani nu trece neobservat acolo unde se stabilesc cote şi preţuri.

Munca de la Artmark are de multe ori aspecte de altruism, banii nu pot fi mulţi. Ce am prezentat noi până acum sunt preţurile adunate, nu beneficiul net sau brut. Bine că nu pomenim de cheltuieli. De aceea, risc să consider că este o minune că Artmark continuă să funcţioneze în ritmul şi cu promisiunile de acum un deceniu, dintr-o seară de 11 decembrie când priveam cu uimire noul stil de licitaţie, iar faptul că îl ştiam pe Radu Boroianu implicat ne dădea încredere. Apoi aveam să îi cunosc pe Alexandru Bâldea, pe Valeriu Sângeorzan şi pe Mihail Stomff, şi parcă nu mă mai mir aşa că totul e bine şi frumos.