Politica monetară a devenit o mare necunoscută pentru băncile centrale

Cu ocazia ultimei sale apariţii în faţa parlamentarilor europeni, din ianuarie 2019, preşedintele BCE a primit o placă pe care sunt inscripţionate cuvintele "Preşedintelui Mario Draghi pentru salvarea euro".

Dacă moneda unică a fost salvată, atunci de ce a fost nevoit acelaşi Mario Draghi să anunţe, recent, lansarea unui nou program de refinanţare pentru băncile din zona euro (TLTRO-III) şi o nouă prelungire a termenului de aplicare a dobânzilor de politică monetară zero (n.a. dobânda de referinţă) şi negative (n.a. dobânda pentru facilitatea de depozit)?

Pentru Steen Jakobsen, economistul şef al băncii de investiţii Saxo Bank, decizia BCE de lansare a unui nou program TLTRO este echivalentă cu "apăsarea butonului de panică".

Mai mult, efectele TLTRO-III vor fi nule, iar Mario Draghi nu a trecut testul Feynman la conferinţa de presă, după cum mai scrie Jakobsen.

Acest test a fost propus de renumitul fizician Richard Feynman, laureat al premiului Nobel în 1965, pentru evaluarea gradului de înţelegere a unui fenomen şi spune că "dacă nu poţi să explici ceva în termeni simpli, atunci nu înţelegi acel ceva".

Într-o notă recentă adresată clienţilor, Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, scrie că "politica monetară aplicată din 2014 - 2015 în zona euro a fost, în mod clar, ineficientă", deoarece nu a prevenit declinul inflaţiei aşteptate, declinul creşterii economice, creşterea slabă a creditării bancare sau declinul acţiunilor listate la bursele europene.

Explicaţiile posibile avansate de Artus sunt perioada îndelungată de aplicare a politicii monetare ultrarelaxate şi schimbarea aversiunii faţă de risc, pe fondul gradului ridicat de îndatorare.

Concluzia lui Artus este că principalele canale de transmisie ale politicii monetare - canalul creditului, canalul avuţiei şi canalul riscului - nu mai funcţionează, în condiţiile în care efectul dobânzilor extrem de scăzute este doar temporar, atât pentru investiţii, cât şi pentru preţurile activelor financiare.

Într-o analiză ulterioară, economistul francez a subliniat ceea ce a devenit evident pentru toată lumea: "nu există căi de ieşire din politica dobânzilor zero, în ciuda neajunsurilor sale majore".

De ce nu mai există căi de ieşire? Din cauza "acumulării pierderilor pentru creditori şi a problemelor de solvabilitate pentru debitori".

Neajunsurile amintite de Patrick Artus au fost analizate pe larg inclusiv de Bank for International Settlements (BIS), aşa-numita "bancă a băncilor centrale" şi sunt reprezentate de creşterea numărului companiilor zombi, facilitarea tendinţei de concentrare a corporaţiilor, cu efecte deosebit de negative asupra concurenţei şi productivităţii muncii, precum şi de fragilizarea sistemelor bancare.

Situaţia sistemului bancar a fost abordată recent şi de analiştii de la Deutsche Bank, într-o analiză coordonată de economistul şef al grupului, David Folkerts-Landau.

Acesta scrie că politica BCE reprezintă una dintre principalele probleme ale băncilor din zona euro. "Încrederea că dobânzile negative vor obliga, până la urmă, băncile să acorde mai multe credite şi vor motiva firmele şi gospodăriile să împrumute mai mult în scopuri productive a determinat BCE să continue politica dobânzilor negative", arată Folkerts-Landau, în ciuda dovezilor că "izul panicii care înconjoară această politică subminează încrederea investitorilor şi a celor care economisesc".

În opinia economiştilor de la DB, dobânzile negative, noul cadru de reglementare cu puternice efecte prociclice şi eşecul creării unei pieţe bancare unice au condus la "eviscerarea profitabilităţii bancare şi a capitalizării bursiere", pe fondul menţinerii ridicate a costurilor de finanţare.

Odată cu relansarea programelor de stimulare monetară a economiilor din zona euro, BCE a subliniat din nou, prin vocea lui Mario Draghi, necesitatea reformelor structurale

În ciuda nenumăratelor apeluri ale preşedintelui BCE, mai ales de la pornirea programului de relaxare cantitativă, politicienii europeni nu s-au grăbit deloc şi au afişat o nepăsare iresponsabilă în toţi aceşti ani.

De fapt, autorităţile fiscale au considerat că politica monetară neconvenţională a BCE, inclusiv pornirea tiparniţei, va fi suficientă pentru redresare şi reluarea creşterii, şi au ignorat faptul că relaxarea monetară nu a făcut decât să sprijine necondiţionat un status-quo subminat de dezechilibre profunde.

Oare chiar nu a realizat Mario Draghi că politicile BCE au reprezentat şi reprezintă factori cruciali pentru "motivaţiile" politicienilor şi un izvor nesecat al hazardului moral?

Iar cum încrederea în "magia" politicii monetare pare să se topească tot mai rapid, ideile "eretice" au început să apară tot mai des chiar şi în presa care "crede" în ortodoxia monetară.

Un articol recent de la Bloomberg proclamă că "era banilor ieftini arată că nimeni nu ştie cum funcţionează politica monetară", în condiţiile în care reducerea dobânzilor nu mai încurajează firmele şi populaţia să împrumute.

Politica fiscală este promovată, din nou, ca mecanism "sigur" de scoatere a economiilor din impas, inclusiv de economişti renumiţi, dar care par că au uitat chiar înţelesul noţiunii de "economie", pe fondul unei confuzii grave între resursele reale şi cele "financiare".

În timp ce europarlamentarii i-au oferit lui Draghi recunoştinţa lor, reputatul analist american Martin Armstrong a scris recent pe blogul său că "nu pot sublinia suficient de mult modul în care Mario Draghi a distrus economia Europei".

"Politica dobânzilor foarte scăzute sau negative pe termen nedefinit urmată de Draghi este rezultatul unei teorii barbare, construite pe ipoteza că dacă faci împrumuturile extrem de ieftine, atunci toată lumea se va înghesui să se împrumute şi să cumpere tot", mai scrie Armstrong, în opinia căruia "ne îndreptăm către o nouă eră marcată de colapsul încrederii în capacitatea băncilor centrale şi guvernelor de a administra economia".

Din păcate, rezultatele acestui eşec al planificării centralizate a dobânzilor sunt interpretate de noii adepţi ai "socialismului democratic" drept dovezi ale eşuării capitalismului.

"Cei care nu îşi amintesc trecutul sunt condamnaţi să îl repete", scria filosoful George Santayana în tratatul "Viaţa raţiunii: Fazele progresului uman", în timp ce Karl Marx a scris că "Istoria se repetă, prima oară ca tragedie, iar a doua oară ca farsă", în lucrarea sa "Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte".

Vor mai trece, probabil, doar câţiva ani până când vom şti dacă omenirea mai poate evita aceste variante blestemate.