POVESTE DE PAŞTE Ceasul ceferistului

Înainte ca tehnica să dea năvală peste noi şi să ne cucerească vieţile şi casele, în satul de unde m-am extras exista un ceas. Ceasul lui Tite. Nu-l văzuseră toţi, dar ştiau de el. Tite se angajase la CFR şi primise un ceas deşteptător. Un război mondial avusese loc, un altul urma să înceapă.

Ceasul era cea mai "deşteaptă sculă din sat". Suna la fix patru dimineaţa, pentru că la 6 Tite trebuia să intre în post şi până mânca, până se îmbrăca în "haina statului", până parcurgea pe jos cei 5 km care despărţeau satul de gară, abia dacă avea timp. Ghetele cu placheuri de fier reprezentau ceasul pentru jumătate din sat, jumătatea de la casa lui până la podul peste Argeş. Între 5 şi 5.05, Tite bocănea, semi-oficial, pe şoseaua pietruită. Era un reper.

Se sfârşise un al doilea război şi lumea începea să se schimbe. În sus şi în jos, în bine şi în rău. Prin sat au apărut şi alte ceasuri, mai ales ruseşti. Sunau şi ele, dar nu a trecut mult timp până când lumea şi-a dat seama că nu erau foarte exacte şi "la săptămână" trebuia să fie potrivite după al lui Tite.

După o vreme, într-o casă a intrat primul aparat de radio. Acum el era reperul - dădea ora exact, "a fost ora 6" -, Gheorghe, posesorul aparatului, era "limbă în limbă cu Bucureştiul", o expresie care definea exactitatea.

Un alt război, rece, se apropia de final, ceasurile mecanice se pregăteau să moară puţin, se inventase ceasul cu quartz, exact, rezistent, chiar şi la apă, cu baterie, cu sonerie, chiar şi cu melodii. Tite încă trăia, îşi întorcea în fiecare seară ceasul lui de la CFR. Suna la 4, chiar dacă omul nu mai pleca nicăieri. Aşa se obişnuise fostul ceferist. După un timp, Tite, la fel ca ultimele trei războaie mondiale, două calde şi unul rece, a devenit istorie. Ceasul lui încă stătea pe o policioară în casa bătrânească, deasupra avea o năframă, legată la mijloc şi prinsă într-un cui, sub el era o icoană, alb-negru-decolorat. În sat nu mai sunau ceasurile, nici ruseşti, nici chinezeşti, ci doar alarmele telefoanelor.

De Paşte, strănepotul lui Tite a venit pe acasă. A fost vijelie puternică şi trei zile nu au avut "curent" în tot satul. Se rupseseră nişte stâlpi. Telefoanele au intrat în hibernare, bateriile au îngheţat, au redescoperit lumănările, mai apoi lampa, chiar au început să vorbească cu vecinii la marginea şanţului. Paştele a trecut, la lumina lumânării, iar băiatul trebuia să plece la Bucureşti şi avea tren la 8 dimineaţa. Nu se făcea să-l piardă, aşa că s-au întors la ceasul "lu ăl bătrân", pentru un plus de siguranţă.

Revenit la viaţă, ceasul a sunat la 4, nu era cazul, dar el aşa se obişnuise.

Paşte luminat!