PRELIMINARII POST CRIMEEA ...martie 2014

Alipirea Crimeii la Rusia este suficient de proaspătă ca să genereze comentarii, reacţii, evaluări. Voi încerca evaluări preliminare.

Din punctul de vedere al Rusiei, acţiunea a fost o reuşită. Chiar în condiţiile sancţiunilor internaţionale pe care le-a atras anexiunea/alipirea. O socoteală mercantilă simplă demonstrează aceasta. Pământul ca teritoriu este o marfă hiper deficitară şi de prim rang pentru simplul motiv că "fabricarea" ex novo de teritorii nu este încă posibilă pe scară largă. Crimeea are fracţiune peste 26 mii kmp. În mp aceasta înseamnă 26.000.000.000 mp. La o evaluare "mecanică", la 10 dolari/mp rezultă 260 miliarde dolari. La care se adaugă "goodwill"-ul constituit de o bucată de teritoriu compact, prietenos cu ruşii - deci, un potenţial de dezvoltare; de faptul că o parte din teritoriu este deja bine dezvoltată (oraşele); ca zonă economică maritimă are un semnificativ potenţial (gazele sunt deja identificate); ca teritoriu "alipit" are caracter strategic pentru Rusia - Marea de Azov (re)devine lac rusesc; flota rusă din Marea Neagră peste noapte este ancorată în apele naţionale ruse. La cât poate fi evaluat acest "goodwill" complex? Greu de calculat, dar pentru jocul cifrelor, să spunem încă 300-500 miliarde dolari. Este un calcul hazardat, insuficient fundamentat, dar în istoria recentă a statelor, comerţul cu teritorii nu este o noutate (vezi Alaska).

Care ar fi "contra-partida" negativă a sancţiunilor? Strict financiar este evident că efectul acestora este mult inferior câştigului de teritoriu. În plus, precedentele demonstrează eficacitatea scăzută a sancţiunilor. Am în vedere sancţiunile aplicate Rusiei sovietice imediat după primul război mondial, cele împotriva URSS - amendamentul Jackson-Vanik adoptat de către Congresul SUA în 1974 pentru a o determina să acorde dreptul la emigraţie cetăţenilor sovietici, sancţiunile economice aplicate de SUA şi Europa occidentală după invazia sovietică a Afganistanului din decembrie 1979. Efectul sancţiunilor este atenuat de următoarele circumstanţe: ele nu sunt aplicate de către toate statele - deja apar ştiri că Iranul este gata să "contreze" sancţiunile solidarizându-se cu Rusia (iar potenţialul economic iranian nu este negligibil), iar China şi Rusia par a fi angajate în tratative de a întări colaborarea economică şi militară. Mai mult, apar comentarii avizate potrivit cărora statele UE sunt lipsite de entuziasm în a aplica sancţiuni. Explicaţiile oferite sunt legate de dependenţa energetică a multor state europene de Rusia. Iar susţinerea SUA în a lansa exportul de gaze spre statele europene vulnerabile este încă de domeniul viitorului. Se preconizează că abia în 2015 terminalele americane pentru exportul de gaze în Europa vor deveni operaţionale.

Este oportună o precizare: sancţiunile evident că vor avea un efect negativ asupra Rusiei, dincolo de ironiile unei tabere sau alteia. Dar, nu atât de amplu pe cât scontează promotorii. Sau, în alţi termeni, capacitatea de anduranţă a Rusiei la actualul nivel de sancţiuni este mai amplă decât sancţiunile.

Spiritul rusesc, naţionalismul veliko-rus a căpătat o gură de oxigen îmbogăţit care îi stimulează recrudescenţa pe plan internaţional. Am sentimentul că factorul emoţional, moral, naţionalist rusesc a fost subestimat de către vest.

O reacţie pertinentă a occidentului la "alipire" ar fi trebuit să ia în calcul şi cum percep ruşii Crimeea. Fondul este că în psihicul colectiv rus cedarea Crimeii către Ucraina în 1954 nu a fost decât o ficţiune, generată de către Hrusciov - având ca bază aniversarea a 300 de ani de la intrarea Ucrainei în componenţa Rusiei.

Ceilalţi conducători sovietici din epocă au manifestat obedienţa tipică în regimul comunist sovietic în faţa voluntarismului lui Hrusciov. De ex, istoricul Dmitri Volkogonov îl citează în "Autopsia unui imperiu" pe Otto Kuusinen, membru al conducerii sovietice, de naţionalitate finlandeză: "Numai în ţara noastră este posibil ca un popor aşa de mare ca poporul rus să transfere fără ezitare şi aşa de generos una din regiunile sale cele mai bogate unui alt popor frăţesc".

În etosul rus însă, Crimeea este legată de luptele duse cu precădere de către Petru I, Ekaterina a II-a (armata rusă condusă de Grisha Potiomkin a învins hanul tătar) pentru obţinerea ieşirii imperiului la Marea Neagră. Înfiinţarea Sevastopolului (pe locaţia vechii aşezări Herson), Odesei şi altor oraşe din Crimeea este legată de eroismul înaintaşilor ruşi.

Majoritatea populaţiei din Crimeea este rusă - natural că la referendum a votat "cartea rusă". Însă trebuie menţionat că nici conducerea ucraineană perindată succesiv la cârmă din 1991 din momentul independenţei faţă de URSS/Rusia nu a făcut paşi semnificativi pentru stimularea dezvoltării ţinutului. Dacă mai adăugăm şi spinoasa problemă a flotei ruse cu baza în Sevastopol (cu teatru operaţional în Marea Neagră şi Marea Mediterană), avem un "mix" de circumstanţe exploziv, care a dus la referendum şi la anexarea/alipirea Crimeii la Rusia. Din această perspectivă, a fost o întâmplare a istoriei că Putin se află la conducerea Rusiei şi a condus "ostilităţile". Nu este vorba că este un "satrap" sau "dictator". Comparaţia nu este "la chestiune". Indiferent ce lider rus s-ar fi aflat "la butoane" ar fi acţionat la fel, dată fiind oportunitatea istorică pentru ruşi ca naţie.

Problema fundamentală pentru comunitatea internaţională este "şi mai departe ce se întamplă?". Mai ales, că - aşa cum spune Kissinger, proba unei politici este cum se termină, nu cum începe.

La extrema funestă, nu se poate ignora semnalul tras de către Owen Matthews ("Ukraine's broken nuclear promises", Newsweek, 19 martie 2014). În 1994, US, UK şi Rusia au garantat securitatea, independenţa şi graniţele Ucrainei în schimbul predării de către aceasta a arsenalului nuclear strategic şi tactic (al treilea în lume). Prin anexarea Crimeii, securitatea Ucrainei este serios ameninţată, spune un diplomat britanic. Şi în concepţia sa "este dificil de evitat concluzia că vom merge la război cu Rusia".

O asemenea dezvoltare este posibilă, însă improbabilă în situaţia creată în acest moment. La urma urmei, cinismul politicii este bine cunoscut şi acceptat de către actorii politici, cu excepţia victimelor. Iar în speţa discutată "real politik" are toate şansele să prevaleze. Consecinţele negative enorme (căci greu pot fi evaluate) exclud de facto probabilitatea unui conflict. Situaţia se poate însă acutiza în ipoteza escaladării conflictului (deşi cu reticenţă, folosirea termenului de "conflict" pare să reflecte o realitate). Escaladarea poate lua forma unui curent secesionist activ în estul Ucrainei sau prin o "alipire" a entităţii transnistriene la Rusia. Această ultimă ipoteză este tentantă prin prisma existenţei altei regiuni ruse anclavate, respectiv Kaliningrad, fost Konnisberg. Escaladarea este potenţial posibilă şi prin activizarea cecenilor în favoarea desprinderii de Rusia şi căpătării statutului de independenţă.

La polul opus, se poate estima o confruntare prelungită politică, diplomatică, economică, culturală între Rusia şi statele NATO, UE şi statele apropiate acestora, cum ar fi Japonia (a anunţat un ajutor substanţial în favoarea Ucrainei), Australia s.a. Este dificil acum de prevăzut calea cea mai probabilă de evoluţie a acestei confruntări.

Nu se poate exclude de plano nici ca liderii ucrainieni care vor fi aleşi în curând să accepte un modus vivendi cu Rusia care să "îngheţe" diferendul legat de Crimeea şi, într-o anumită perspectivă relaţiile să fie normalizate. La urma urmei, Rusia şi Japonia au relaţii intense fără ca să fi încheiat încă un tratat de pace legat de rezultatul confruntării lor în cel de-al doilea război mondial (69 de ani). Şi problema este, şi aici, teritorială. În fond, prea multe leagă, istoric şi contemporan, Ucraina de Rusia ca acest scenariu să nu fie posibil şi probabil.

Unde se plasează România. Ca membru NATO şi UE are o poziţie dată, pe care trebuie să o respecte şi să o aplice fără abatere, indiferent cine s-ar afla la conducere. Este şi o condiţie a securităţii sale. Cred că ruşii înţeleg că este exclus să avem o altă poziţie. Însă nimeni nu ne obligă să fim vocali inutil, să fim verbioşi când economia de cuvinte ne-ar servi mai mult, să fim mereu "atot-ştiutori". În general, cred că ar trebui să tacem mult mai mult şi în mod cuviincios. Mai ales că nu prea suntem întrebaţi frecvent.