Psihanaliza enoriaşilor cultului nominalismului monetar (I)

Presupoziţia dogmatică este, în limbajul lui Daniel Kahneman (Thinking: fast and slow), un bias cognitiv, o sursă nesecată de erori sistematice de judecată şi decizie. O astfel de presupoziţie dogmatică este nominalismul monetar, atât de "drag" debitorilor la creditele în valute exotice.

Un bias cognitiv nu este o prejudecată simplă (greşeală de raţionare), ci o convingere la care autorul judecăţii ţine, care îl implică emoţional. De aceea, erorile determinate de această convingere tendenţioasă sunt sistematice şi greu de abandonat. În cazul judecătorilor, biasul cognitiv este o formă de părtinire de care cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu au habar, dar care le afectează clar imparţialitatea, ceea ce pune în pericol domnia legii (rule of law) sau o înlocuieşte cu domnia prin lege (rule by law) sau cu dictatura contractului de adeziune, care dă captivitate.

Repetiţia frecventă a unor "adevăruri" creează impresia de familiaritate, iar familiaritatea nu se distinge prea uşor de adevăr. Mai mult chiar, familiaritatea cu un fragment al unei idei face să pară familiară întreaga idee şi, deci, "adevărată", în sensul că tot ce este sau pare familiar este adevărat. De aici succesul incredibil al campaniilor pe net sau pe paginile de socializare, bazate pe sloganuri, titluri şocante şi naraţiuni prescuratate. Repetiţia, sloganul ubicuu, "cele două minute de ură" săptămâ-nale (1984, George Orwell) sunt cărămizile regimurilor autoritare, mai ales ale celor care practică supunerea prin lege. Sub impactul repetiţiei, oamenii ajung să neglijeze ambiguitatea şi să îşi reprime îndoielile, iar acest lucru se întâmplă automat, sub impactul nevoii de certitudine. Reflecţia raţională, acţiunea conştientă în vederea dezambiguizării, analiza critică, suspicioasă, a pozei neclare a realităţii sunt înlocuite "natural" de stereotipuri. Exact acest lucru s-a întâmplat şi cu nominalismul monetar. A fost suficientă o implantare a acestuia în mentalul emoţional al unui număr redus de judecători participanţi la şedinţele de instruire ordonate de BNR şi asezonate cu vin de Drăgăşani oferit chiar de producător, adică de "Manole" Isărescu, după care învăţăceii, fiind toţi lideri informali de opinie ai sistemului judiciar, au repetat la infinit (prin hotărâri sau prin "opere" juridice coordonate de avocaţii băncilor) mantra nominalismului şi a contractului care este lege (pacta sunt servanda), până când ideea a devenit familiară şi, deci, sinonimă adevărului.

Efectul de halo este un exemplu de ambiguitate su(re)primată, o formă de simplificare automată a realităţii imprimată în subconştientul nostru în scopul înlăturării îndoielii, din nevoia de certitudine. Deşi nu are nimic raţional, zisul efect seamănă cu un raţionament inductiv, întrucât ridică la rang de generalitate un element singular şi superficial al realităţii imediat palpabile: o singură trăsătură superficială a unei persoane determină atitudinea generală faţă de acea persoană. Ne place sau detestăm în general o persoană pentru că, la prima vedere (love/hate at first sight), la primul miros (love/hate at first smell), la prima atingere, ne-a plăcut sau am detestat respectiva persoană¹. În mod inconştient, umplem golul de informaţii referitoare la persoana reală cu acea unică trăsătură care ne-a atras atenţia din prima, trăsătură pe care o asociem automat şi involuntar cu ceea ce credem sau ştim din experienţă şi pe care o integrăm în context, automat. Interesante sunt surpriza sau chiar şocul confruntării cu realitatea diametral opusă acelei prime senzaţii sau impresii - nu ne place, nu o acceptăm, credem că are ceva greşit sau tendenţios, iar multă vreme (sau chiar pentru totdeauna) refuzăm să acceptăm realitatea, "obligând-o" să se reîntoarcă în tiparul în care am încastrat-o cu acea primă impresie sau senzaţie.

În altă ordine de idei, aşa cum remarcă atât D. Kahneman, cât şi Ph. Sloman², mintea noastră nu se "des-curcă" prea bine când are de-a face cu non-evenimente, adică întâmplări sau fapte fără încărcătură emoţională. Într-adevăr, de ce să vrei să ştii adevărul când ai poveşti atât de frumoase care să îl înlocuiască? Prea multă informaţie poate strica naraţiunea şi cu siguranţă tulbură zona de confort a fiecăruia. Cele mai coerente poveşti nu sunt cu necesitate şi cele mai probabile, dar ele sunt plauzibile, iar noţiunile de coerenţă, plauzibilitate şi probabilitate sunt cu uşurinţă confundate de marea noastră majoritate³.

Naraţiunile, care fac din întâmplări evenimente, prin adăugarea de elemente emoţionale, sunt "euristici afective", în sensul psihologiei comportamentale. Euristica afectivă ne simplifică viaţa, creând o lume în varianta proprie, familiară, mult mai ordonată şi mult mai puţin ostilă decât realitatea. Prin crearea propriei naraţiuni, ajungem treptat să vedem realitatea printr-o lupă care nu măreşte, ci pune într-un anumit tipar lucrurile şi într-o anumită secvenţă temporală faptele şi evenimentele. Filtrăm realitatea ca să o facem mai uşor de suportat, dar nu ştim dacă ceea ce iese este mai bun. Oamenii vor să cunoască realitatea, dar îşi oferă o variantă în miniatură a acesteia, simplificată, cauzală. D. Kahneman⁴ observă că adăugarea de amănunte la scenarii le face mai convingătoare. Intuitiv, răspunsul aşteptat de scenarist vine automat, în-frângând logica şi raţionalitatea. Confuzia dintre experienţă şi amintirea ei (în mod natural incompletă, stilizată) este o eroare cognitivă.

Intuiţia este o judecată automată rezultată dintr-o informaţie sau certitudine împărtăşită de foarte mulţi membri ai unei comunităţi. Credem cu tărie în intuiţii, întrucât ne bazăm pe "logica" mulţimii. Credem cu fermitate că nu se pot înşela chiar toţi cei care cred în aceeaşi idee şi au aceleaşi certitudini şi, de aceea, ne baricadăm în spatele acestor certitudini comune. Recent, avocaţii băncilor declarau că modificările operate la legea dării în plată, pentru a o face aplicabilă, în ciuda opoziţiei ferme a majorităţii judecătorilor, vor fi respinse de comunitatea juridică, întrucât nu se cade ca precepte în care credem de zeci de ani să fie contrazise ... Dar intuiţia este, de cele mai multe ori, o iluzie a cunoaşterii, întrucât nu "ştim" noi, la nivel individual şi concret, ci ştie mintea colectivă. Nu avem noi toate informaţiile necesare inferentei deductive, ci le are depozitarul tuturor informaţiilor, mintea colectivă. Este cât se poate de real că, în cele mai multe situaţii de criză şi ambiguitate, a te baza pe intuiţii şi pe gândirea de grup este eficient, dar este şi deosebit de periculos. Intuiţiile noastre rezultă din asemănarea unor persoane, situaţii sau fenomene cu stereotipuri culturale, modele arhetipale sau naraţiuni eroice în care credem pentru că ne implică emoţional. De aceea, deciziile şi judecăţile intuitive pot fi acte ratate. Spre exemplu, în drept operăm cu prezumţii, care nu sunt altceva decât judecăţi, evaluări sau soluţii simplificate, pe care mintea le face automat. Prezumţiile sunt scenarii pentru situaţii ambigue sau forme de gândire asociativă care, cel mai adesea, se impun unei conştiinţe care nu este trează, activă, ci obosită sau aflată în zona de confort. În drept, prezumţia este un mijloc de probă şi, de aceea, este foarte riscantă şi jenantă când scapă din mâna unei conştiinţe critice. Pentru a afla dacă ceva este adevărat şi real, trebuie să începi prin a te îndoi de veridicitatea sa. Aceasta este, la propriu, metoda ştiinţei, diametral opusă metodei credinţei. Or, în cazul poveştii nominalismului monetar, nimeni nu s-a mai îndoit de veridicitatea acestei soluţii simplificate, intuitive, plasată insidios în mentalul emoţional al enoriaşilor cultului seminariilor de la Sinaia, organizate de băncile pârâte în vederea îndoctrinării judecătorilor.

Acelaşi Daniel Kahneman susţine (op.cit., p.44), în mod şocant, dar nu mai puţin adevărat, că "putem fi orbi în faţa evidenţei şi suntem, de asemenea, orbi faţă de propria noastră orbire". Aşadar, ne ducem după fentă, ne bazăm pe iluzii, sfinţim mizerii de idei, lideri şi instituţii pentru că suntem orbi şi inconştienţi faţă de propria noastră orbire.

(Va urma)

NOTE:

¹ Efectul de halo este cel mai bine ilustrat de bas-mele cu Făt Frumos. În comparaţie cu zmeul cel rău şi urat, Făt Frumos are toate calităţile din lume. Deşi zmeul este fizic puternic şi caracterial predictibil, în timp ce Făt Frumos este imprevizibil, inconstant şi mereu ajutat de tot felul de fiinţe sau lucruri ca să izbutească să îl răpună pe zmeu, toată simpatia povestitorului şi a ascultătorului merge către Făt Frumos, şi nu către zmeu. O singură trăsătură (tipul este "frumos", deşi nu frumuseţea este importantă la bărbaţi) determină imaginea generală, menită a captiva audienţa - simpatie pentru "făt", antipatie pentru zmeu. Chiar şi numele alese ne obligă să îi simpatizăm/antipatizăm pe protagonişti - cuvântul "făt" înseamnă copil, ceea ce insistă pe tinereţea eroului pozitiv, în timp ce cuvântul "zmeu" sugerează un adult adâncit în rele, adică ceva detestabil.

² Ph. Sloman este unul dintre co-autorii cărţii "Iluzia cunoaşterii", publicată în România în 2014, de editura Publică.

³ Povestea eroului salvator în lupta cu duşmanul nemilos este calea cea mai simplă către supunerea voluntară. Când ştii că Big Brother este cu ochii pe tine [şi declari senin că nu te deranjează, întrucât nu ai nimic ilegal de ascuns], este foarte probabil că laşi în mod inconştient şi iraţional să ţi se diminueze efectiv gândirea spontană şi acţiunea independentă. Toate autocraţiile şi, mai ales, dictaturile îşi au enoriaşii lor entuziaşti, amorsaţi de cultul salvatorului în lupta cu duşmanul. Supunerea faţă de salvator este simplă şi automată când este evocată în contexte emoţionale. Când ţi-e foame, cuvintele care evocă feluri de mâncare sunt percepute cu mare acuitate, chiar şi dacă sunt şoptite sau scrise greşit.

⁴ Op.cit., p. 250. Este foarte interesantă constatarea autorului după care în noi "sălăşluiesc" două eu-ri, fără ca noi să fim pe deplin conştienţi de prezenţa unuia dintre aceste eu-ri. Există un eu experienţial, care este prezent, acut, trăitor al vieţii noastre, dar şi un eu evocator, care este construit din trecutul nostru, sintetizat sub formă de amintiri, şi din viitorul nostru, sintetizat sub formă de idealuri şi năzuinţe. Eul evocator este un eu narativ, care ne dă un sens şi o perspectivă emoţională asupra vieţii noastre, păstrând (selectiv asincronic) amintirea experienţelor trecute şi construind planurile şi idealurile noastre, adică pregătindu-ne pentru viitor. Eul evocator este inima, sălaşul sufletului. S-ar putea spune că fiecare dintre noi suntem eul nostru evocator şi că eul nostru experenţial, care trăieşte şi ghidează viaţa, fără să fim conştienţi de el, ne apare ca fiind străin. Pacienţii cu Alzheimer şi-au pierdut eul evocator, firul narativ al vieţii, dar eul lor experenţial încă este capabil să trăiască frumuseţea vieţii curente, câtă le-a mai rămas.