Psihanaliza enoriaşilor cultului nominalismului monetar (II)

Euristica este o judecată simplificată şi prescurtată care ne ajută să trecem din situaţiile de ambiguitate sau de criză înapoi în zona de confort, între certitudinile cu care ne-am obişnuit. O formă de astfel de judecată prescurtată este înlocuirea mentală, automată, a unei întrebări complicate cu una mai simplă, al cărei răspuns este la îndemână. Răs-punzând din automatism întrebării simple, capeţi certitudinea că ai răspuns chiar întrebării simple. Spre exemplu, în cazul nominalismului monetar, întrebarea complicată (este clauza de schimb valutar o clauză abuzivă, care trebuie eliminată din contract?) a fost înlocuită cu o întrebare simplă (se poate analiza sub raportul caracterului abuziv o clauză contractuală care este prevăzută în lege?), răspunsul negativ la întrebarea simplă fiind considerat un răspuns şi pentru întrebarea complicată. Toţi judecătorii care au utilizat această euristică au omis să observe că o dispoziţie legală nu are "nevoie" să fie repetată într-un contract şi, mai ales, că o formulare eliptică a contractului nu echivalează cu o "clauză prevăzută de lege". În marea majoritate a contractelor de credit în valute exotice nu există o repetare a "regulii" nominalismului monetar, ci o clauză de schimb valutar, care pune tot riscul devalorizării monedei de plată sau de indexare a plăţii pe capul debitorului. În litigiile pe tema îngheţării cursului leu/chf s-a reuşit cumva construcţia emoţiei că debitorii au luat acei bani, i-au folosit, şi acum nu mai vor să plătească, păgubindu-i pe deponenţi şi pe buni platnici (în categoria cărora se situează, prin asociere pozitivă, magistraţii care au făcut un obicei de a-i sancţiona pe debitorii în chf, "rău-platnicii" de serviciu), de unde riscul de a-i păgubi pe ceilalţi debitori şi pe deponenţi.

Dar riscul nu există în afara noastră, indiferent de emoţiile, opiniile, idiosincraziile şi cultura noastră, aşteptând cumva în eter să fie măsurat. De fapt, oamenii au inventat conceptul de "risc" ca să îi ajute să înţeleagă şi să se acomodeze cu incertitudinile vieţii. Deşi acestea sunt reale, nu există un risc "obiectiv", independent de mintea şi credinţele noastre⁵. Riscul este un concept abstract, în întregime subiectiv. Mă refer inclusiv (sau mai ales) la riscul economic - riscul de dobândă, riscul valutar, riscul de ţară, riscul de faliment, etc.

Când teoretizează că aceste riscuri sunt obiective şi că, de aceea, nimeni nu le poate prevedea, băncile îşi creează intenţionat naraţiuni în care se conving să creadă şi pe care ne obligă pe noi (pe banii şi eforturile noastre) să le acceptăm ca date ale realităţii. Dar aceste teorii sunt minciuni frumos ambalate. De unde şi zicala "să nu laşi vreodată adevărul să strice o poveste frumoasă".

Paul Slovici şi Daniel Kahneman susţin chiar că definirea riscului este un exerciţiu de putere. Titularii abuzivi ai puterii economice îi mandatează în acest scop, al definirii şi justificării riscurilor (dar mai ales, al legitimării costurilor asociate riscului, de la dobânda penalizatoare, la comisionul de "frunză verde" sau de "moş Crăciun") pe diverşii experţi pe care îi stipendiază. Când cel căruia îi profită definirea riscului ca element obiectiv sau cuantificarea acestuia la maxim este chiar cel ce achită onorariul expertului, apare un evident conflict de interese care face şi mai dificilă stabilirea adevărului, întrucât antrenează aşa-numitul "efect de ancorare". Dacă trebuie să estimezi un număr sau o cantitate şi ţi se oferă intenţionat un număr, o scală sau un interval valoric, vei sfârşi invariabil prin a lega estimarea de acea ancoră. Ulterior estimării, este foarte simplu să cazi sub curba vinovăţiei prin asociere (eşti, prin ricoşeu, un debitor rău-platnic, care s-a bucurat de împrumut, dar acum refuză să îl achite) sau să pluteşti deasupra curbei ones-tităţii (eşti, cu ajutorul pârghiei mulţimii, un debitor bun-platnic, care nu vrea să fie păgubit ca urmare a unor alegeri proaste ale celorlalţi).

Adjectivul "raţional" evocă specialiştilor (mai ales economiştilor) şi elitiştilor neo-liberali sau libertarieni o imagine de sporită deliberare, mai mult calcul, mai multă coerenţă şi mai puţină căldură (emoţionalitate), dar în limbajul comun raţionalitatea se confundă cu rezonabilitatea şi cu bunul simţ. Pentru elitişti, raţionalitatea se confundă cu lipsa contradictorialităţii - dacă deciziile individuale sau colective se înscriu în logica internă a decidentului, ele sunt ne-contradictorii şi, deci, raţionale. Dar omul obişnuit ştie că nu este nici rezonabil, nici moral ca, în numele "superiorităţii" unei rase să extermini rasele "inferioare" sau să arzi eretici pe rug în numele unei interpretări talibanice a textelor sacre la care aderi.

Potrivit economiştilor Şcolii de la Chicago (şi celor care se revendică de la acest curent), credinţa în raţionalitatea umană este strâns legată de o ideologie în care nu este necesar, ci este chiar imoral să îi aperi pe oameni de propriile lor alegeri. Oamenii raţionali trebuie, în această concepţie ideologizată, să fie liberi şi trebuie să aibă res-ponsabilitatea de a-şi purta singuri de grijă⁶. De aici unul dintre preceptele libertarianismului în politicile publice: întrucât agenţii (cei care aleg şi, deci, acţionează) sunt raţionali, înseamnă că statul nu are voie să tulbure dreptul individului de a alege, cu excepţia cazului în care ar vătăma dreptul altora de a alege. Libertarienii sunt adepţi religioşi ai ideii că piaţa este eficientă în alocarea bunurilor către oamenii care sunt dispuşi să plătească cel mai mult pentru ele. Pe culmile exgerării acestei ideologii, unii au ajuns să considere explicabilă şi chiar raţională dependenţa auto-impusă, prin alegerea "liberă": un agent raţional, având o puternică preferinţă pentru satisfacţia intensă şi imediată, poate să ia decizia raţională (???!) de-a accepta drept consecinţă o viitoare dependenţă⁷. Cu astfel de "argumente", chiar şi consumul de droguri devine legitim şi "raţional". Or, ce om rezonabil ar putea admite o astfel de concluzie "raţională"?

Pentru libertarieni, statul ar trebui să lipsească de tot din viaţa economică şi socială, lăsându-i pe indivizi să îşi urmărească "raţional" interesele şi nevoile, inclusiv cele nebuneşti. Aşa că, de vreme ce cetăţenii ştiu ce fac, nu are de ce un stat paternalist să îi ghideze sau să îi sprijine la greu. În junglă, cel mai puternic şi adaptat ia totul. Dar societatea umană nu este o junglă.

Desigur că întrebarea grea, complicată, evitată de cultul libertarian, este: oare chiar sunt pe deplin liberi şi conştienţi de alegerile lor toţi cetăţenii? Sunt realmente liberi şi raţionali cei mulţi al căror consimţământ de a contracta este fabricat? Poţi fi liber când suferi de malnutriţie? Poţi fi raţional când rămâi fără aer, apă sau resurse, în general? Îşi poate permite societatea să îi piardă pe toţi cei care nu pot face faţă "rigorilor" competiţiei libertariene, cu consecinţa lipsirii acesteia de valoarea prezentă şi viitoare de care este capabil orice fiu risipitor care se întoarce în sânul comunităţii sau orice oropsit al destinului?

Omul nu poate fi pe de-a-ntregul liber şi raţional. Îndeosebi, oamenii au nevoie să fie protejaţi de cei care le exploatează slăbiciunile. Comercianţii lipsiţi de scrupule vor ascunde informaţii importante, aparent aduse la cunoştinţă cumpărătorului, şi vor utiliza tot felul de metode de persuasiune, pentru a fabrica un consimţământ al clientului, atâta timp cât nimeni nu le va interzice să fie abuzivi şi înşelători. Clientul unor astfel de concurenţi în jocul de-a libertatea alegerii între două sau mai multe scamatorii şi de-a raţionalitatea deciziei luate în captivitate nu mai are o adevărată libertate de alegere, şi nici timp suficient pentru reflecţie şi deliberare⁸.

Or, o lume în care firmele concurează oferind produse mai bune şi mai ieftine este o lume preferabilă uneia în care căştigă firma cea mai pricepută în a trage pe sfoară⁹. Altfel, aşa cum spunea cândva Walter Lipmann, când toată lumea gândeşte la fel, nimeni nu se prea mai oboseşte cu gânditul.

NOTE:

⁵ A se vedea, pentru această afirmaţie categorică, Paul Slovici, The perception of risk, Sterling, VA, EarthScan, 2000, apud D. Kahneman, Thinking: fast and slow, ediţie în limba română publicată la Bucureşti de editura Publica, 2012, p. 222.

⁶ Milton Friedman, Libertatea de a alege, Publica, 2000, evocată de D. Kahneman, op.cit., p. 638.

⁷ Gary S. Becker, Kevin M. Murphy, A theory of Rational Addiction (Journal of Political Economics, nr.96/1988, p.675-700), apud D. Kahneman, op.cit., p. 746, nota 4. Sarcastic, unul dintre autori, Gary Becker, a fost laureat al Premiului Nobel pentru economie. D. Kahneman susţine că Becker afirma uneori că ar trebui să luăm în considerare posibilitatea ca epidemia de obezitate să fie explicată prin credinţa celor care acceptă să devină obezi că se va descoperi în timp util un medicament - minune care să trateze obezitatea. Putem să ne întrebăm cam ce fumează comitetul pentru acordarea premiilor Nobel, de vreme ce i-au cadorisit (total nemeritat) cu premiul Nobel atât pe acest Gary Becker, cât şi pe iniţiatorul Şcolii din Chicago, Milton Friedman. Cu referire la libertarieni, laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, D. Kahneman sus-ţine că, uneori, progresul ştiinţific ne lasă mai nelămuriţi decât eram înainte. (op.cit., p. 632).

⁸ Multe alegeri proaste se nasc din erori de previziune afectivă. Spre exemplu, un cumpărător a putut crede sincer că achiziţia unei maşini luxoase sau a unei case mai mari, cu curte, îl va face fericit, dar a descoperit că după 2-3 săptămâni de la achiziţie, după acomodarea cu noul confort, nu este nimic special la acea achiziţie. Acestea sunt erori volitive (denumite miswanting de americani), adică erori în definirea lucrurilor de care credem că avem nevoie, supraestimând satisfacţia pe care ne aşteptăm să o trăim prin utilizarea sau consumul lor. Este un fel de "iluzie a focalizării", care generează, pe de o parte, o înclinaţie în favoarea bunurilor nesemnificative şi a experienţelor superficiale, care sunt incitante la început, dar îşi pierd atractivitatea, în timp şi, pe de altă parte, sub-aprecierea valorii lucrurilor care se păstrează în timp (D. Kahneman, op.cit., p. 630).

⁹ D. Kahneman, op.cit., p. 641.