Putin ridică războiul la scară mondială

Putin ridică războiul la scară mondială, prin adoptarea succesivă, în ultimul an, a unor norme legale (vezi aici) care atribuie intervenţiei militare ruseşti două noi funcţii:

A. Să adauge agresiunii armate scopul combaterii ideologiilor occidentale, ca să-şi alinieze întreaga mişcare antiglobalistă din lume şi să-şi racoleze adepţi, indiferent de naţionalitate;

B. Să poată încorpora în Federaţia Rusă oricare parte a unei ţări (sau oricare ţară cucerită), aflată în oricare punct al Planetei.

Vladimir Putin a declarat, în 5 octombrie 2023, la Forumul Valdai de la Soci: "Criza din Ucraina nu este un conflict teritorial", ci este "despre principiile care stau la baza noii ordini internaţionale". Declaraţia vrea să semnaleze intenţia ca Rusia să treacă de la jefuirea unei ţări vecine la o revoluţie globală.

• Definiţia noţiunii de "cetăţean rus": cetăţean antiglobalist

Decretul de acum câteva zile (19 august 2024) privind acordarea dreptului de şedere în Rusia pentru cetăţenii străini care se opun ideologiilor occidentale reflectă o extindere a conceptului de "rus" dincolo de criterii strict etnice sau naţionale, incluzând persoane care se aliniază cu valorile politice şi ideologice promovate de Rusia.

Rusia nu mai este numele unei ţări, ci al unei ideologii.

Definiţia noţiunii de "rus" nu mai este doar etnică sau naţională, ci este de natură politică.

Rus, adică anti-globalist.

Decretul nu menţionează explicit că politica rusă este antiglobalistă, dar foloseşte termeni precum "ideologie neoliberală distructivă" şi "valori tradiţionale spirituale şi morale ruseşti" ca să descrie cadrul în care oferă drept de şedere cetăţenilor străini care se opun ideologiilor din ţările lor de origine.

Limbajul reflectă poziţionarea oficială a Rusiei împotriva anumitor aspecte ale globalizării, în special a celor asociate cu neoliberalismul occidental.

Se naşte, totuşi, o întrebare logică: dacă există o identitate între noţiunile de "antiglobalism" şi "rus", atunci ruşii globalişti ar trebui să-şi piardă cetăţenia?

Întrebarea nu are alt rost decât să evidenţieze că legislaţia rusă a simplificat problema până la incoerenţă.

• Antiglobalismul: 30-40% din cuprinderea mişcărilor politice din lume

Antiglobalismul reprezintă o mişcare politică largă ce se opune anumitor aspecte ale globalizării, în special acelora legate de economia neoliberală, influenţa corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia exercitată de instituţiile globale.

În ciuda variaţiilor regionale şi ideologice semnificative, mişcările antiglobaliste, luate ca întreg, au câştigat o pondere considerabilă, de aproximativ 30-40% în cuprinderea mişcărilor politice din lume.

1.Mişcările de stânga radicală:

- Mişcările anticapitaliste şi socialiste: Aceste grupuri critică globalizarea pentru promovarea inegalităţilor economice şi subminarea drepturilor muncitorilor. Ele se opun politicilor neoliberale, cum ar fi privatizarea şi dereglementarea, şi susţin modele economice bazate pe statul social, cooperativism şi distribuţie echitabilă a resurselor.

- Exemple: Partidele de stânga radicală din Europa (Syriza în Grecia, Podemos în Spania), mişcarea Occupy Wall Street din SUA, Mişcările Indigene din America Latină.

- Mişcările ecologiste şi anticonsumeriste: Aceste mişcări susţin că globalizarea agravează schimbările climatice şi distrug mediul prin încurajarea unui model economic bazat pe consum excesiv şi pe exploatarea resurselor naturale. Ele promovează sustenabilitatea, economia locală şi reducerea dependenţei de corporaţiile multinaţionale.

- Exemple: Mişcarea Extinction Rebellion, Partidul Verzilor din diverse ţări, Campaniile pentru justiţie climatică.

2.Mişcările naţionaliste şi suveraniste:

- Mişcările naţionaliste de dreapta: Aceste grupuri se opun globalizării pe motivul că subminează suveranitatea naţională, identitatea culturală şi tradiţiile locale. Ele critică imigraţia şi influenţa instituţiilor supranaţionale (cum ar fi Uniunea Europeană) şi susţin politici protecţioniste şi restricţii asupra comerţului liber.

- Exemple: Frontul Naţional (acum Rassemblement National) în Franţa, Partidul Alternativa pentru Germania (AfD), Partidul Conservator din Marea Britanie susţinător al Brexitului.

- Mişcările eurosceptice: Aceste mişcări sunt specifice Europei şi critică integrarea europeană, considerând că aceasta reduce puterea statelor naţionale în favoarea birocraţiei de la Bruxelles. Ele militează pentru reducerea influenţei Uniunii Europene sau pentru ieşirea completă din Uniune.

- Exemple: UKIP (Partidul Independenţei Regatului Unit), Liga Nordului în Italia.

3.Mişcările anti-imperialiste şi anticoloniale:

- Mişcările din Sudul Global: Acestea se opun globalizării percepută ca o formă modernă de imperialism şi neocolonialism, prin care statele occidentale şi corporaţiile multinaţionale exploatează ţările din Sudul Global. Ele susţin autodeterminarea naţională, suveranitatea economică şi resping influenţa organizaţiilor internaţionale precum FMI şi Banca Mondială.

- Exemple: Mişcările de eliberare naţională din America Latină (ex. ALBA - Alianţa Bolivariană pentru Popoarele Americii Noastre), mişcările anticoloniale din Africa.

4.Mişcările populiste:

- Populismul de stânga şi de dreapta: Aceste mişcări se bazează pe o retorică anti-elite şi critică globalizarea pentru beneficiile aduse unei mici elite globale, în detrimentul populaţiei largi. Populiştii de dreapta se concentrează pe protecţionism economic şi pe controlul imigraţiei, în timp ce populiştii de stânga se axează pe redistribuţia resurselor şi protecţia socială.

- Exemple: Mişcările populiste din America Latină (ex. Chavismo în Venezuela), Partidul Law and Justice (PiS) din Polonia.

5.Mişcările religioase conservatoare:

- Mişcările religioase care se opun globalizării culturale: Aceste grupuri critică globalizarea pentru promovarea unor valori percepute ca secularizate şi contrare tradiţiilor religioase. Ele se opun influenţei culturale occidentale şi susţin o întoarcere la valorile şi practicile religioase tradiţionale.

- Exemple: Mişcările islamiste conservatoare din Orientul Mijlociu, grupările creştine conservatoare din Rusia.

• Diferenţe între revoluţie, tâlhărie şi terorism

Deşi împărtăşesc o critică comună a globalizării, mişcările acestea prezintă motive şi obiective care pot varia semnificativ, de la stânga radicală la dreapta naţionalistă, ceea ce stârneşte îndoieli că ar putea fi coordonate în acţiuni unitare.

Unele se concentrează pe protejarea mediului şi drepturilor sociale, altele pe suveranitatea naţională şi protecţionism, iar altele pe rezistenţa la influenţa culturală şi politică a Occidentului.

Moscova se afişează în fruntea antiglobalismului şi încearcă să-şi extindă baza populară printre cei nemulţumiţi de ordinea mondială actuală, dar, faţă de această imagine, realitatea prezintă două diferenţe majore:

a) Rusia este interesată, de fapt, să-şi recupereze statutul de lider mondial, pe care şi l-a pierdut când lagărul socialist s-a dezmembrat, Uniunea Sovietică s-a desfiinţat şi şi-a dovedit nevolnicia în competiţia economică planetară;

b) Nemulţumiţii de pretutindeni care clamează intenţii antiglobaliste, ecranează mase populare pauperizate, pentru care subtilităţile politice sunt simple mofturi; de îndată ce se escaladează un conflict, ele sunt interesate de simpla anarhie, fără de care tâlhăria este pedepsită.

Şansele ca un conducător mincinos să transforme tâlhăria în revoluţie sunt, teoretic, plăpânde.

În schimb, racolarea de adepţi în ţările inamice are potenţialul să creeze o reţea de persoane loiale Rusiei, care ar putea fi utilizate în diverse moduri în conflictele internaţionale.

Nimic nu împiedică organizarea lor în celule teroriste, în timpul stagiului de pregătire în Rusia din intervalul necesar şederii acolo ca să primească cetăţenia rusă (decretul nu menţionează că este obligatoriu să locuiască acolo pe termen lung).

• Graniţele Rusiei nu au nicio limită

Membri ai grupurilor etnice sau naţionale din alte state, care primesc cetăţenia rusă, pot fi consideraţi de Moscova ca fiind "ruşi", ceea ce ar putea duce la complicaţii politice şi teritoriale.

De exemplu, în regiunile Donbas (Doneţk şi Luhansk) din estul Ucrainei, Rusia a sprijinit grupurile separatiste proruse care au proclamat republici independente în 2014.

Rusia a început să ofere cetăţenie rusă locuitorilor din aceste regiuni începând cu 2019, în cadrul unui proces rapid şi simplificat.

În 2022, Rusia a folosit oficial prezenţa cetăţenilor ruşi şi a etnicilor ruşi din Donbas ca motiv pentru lansarea "operaţiunii militare speciale" împotriva Ucrainei, pe care Kremlinul a susţinut că o desfăşoară pentru a proteja populaţia rusofonă de "genocid".

Este un model de acţiune.

În cadrul legislaţiei ruse recente, există posibilitatea ca membri ai unor grupuri etnice sau naţionale din alte state să fie consideraţi "ruşi" dacă îndeplinesc anumite criterii legate de identitatea culturală, lingvistică sau ideologică.

Este o strategie mai largă de expansiune a sferei de influenţă ruseşti şi de consolidare a unei identităţi naţionale care transcende graniţele tradiţionale, originea naţională şi chiar limba rusă (care nu este considerată o condiţie necesară, ci doar suficientă). Şi întrucât legislaţia acordării cetăţeniei ruse nu este restrânsă la teritorii învecinate, rezultă că tactica rusească folosită la anexarea Donbasului este aplicabilă oriunde în lume.

În timpul unei ceremonii de premiere pentru elevi la geografie, transmisă la televiziune în anul 2016, Vladimir Putin a întrebat un băiat de nouă ani unde se termină graniţa Rusiei, iar băiatul a răspuns "la Strâmtoarea Bering".

Putin a replicat: "Graniţa Rusiei nu se termină nicăieri".

Apoi a spus că glumeşte.

Ei bine, minţea.

Nu a glumit.