Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt

Comisia Europeană a propus, în data de 16 martie 2023, un proiect de Regulament privind industria net-zero - Net Zero Industry Act (NZIA). Pe 16 februarie 2024, Parlamentul şi Comisia au ajuns la un acord politic provizoriu asupra proiectului.

Regulamentul, încă neintrat în vigoare, îşi propune să ofere un cadru de reglementare simplificat pentru capacitatea de producţie a produselor care sunt esenţiale pentru îndeplinirea obiectivelor în materie de neutralitate climatică, cum ar fi bateriile, turbinele eoliene, pompele de căldură, panourile solare, electrolizoarele şi tehnologiile de captare şi stocare a dioxidului de carbon (1), dar prezintă interes mai ales din perspectiva obligaţiei de captare şi stocare a CO2 (carbon capture and storage - CCS).

Este vorba, pur şi simplu, de capt(ur)area, transportul şi stocarea CO2 pentru a-l împiedica să ajungă în atmosferă.

Teoretic, este posibilă şi convertirea CO2 stocat şi captat în alte produse ce ar putea fi folosite ulterior - este vorba de captarea şi utilizarea carbonului - carbon capture and utilisation (CCU).

A se vedea mai jos în ce constă diferenţa.

Vânătoarea de vânt va determina abandonarare metodei naturale de inversare retroactivă a emisiilor de CO2. Plantarea copacilor în acest scop este, de altfel, dezavuată de "mari" oameni de ştiinţă în domeniu, cum ar fi Bill Gates, patronul Micrsoft, cel care a cumpărat păduri pentru a sacrifica copaci şi a împământa buştenii de pe sute de mii de hectare. Cam la fel sunt abandonate toate metodele naturale de primenire a Pământului, exact ca "universurile artificiale" ale lui Oscar Wilde ...

Chiar dacă scopul procedurii de vânare a vântului este unul bine intenţionat, ne putem întreba dacă eonrmul şi inutilul efort (financiar, dar nu numai) care trebuie depus în vederea aplicării acestei idei este proporţional cu rezultatele. Având în vedere că nu sunt expres reglementate ipotezele în care ar trebui să intervină captarea şi stocarea emisiilor de CO2, ar fi rezonabil să presupunem că acest mecanism ar putea deveni un "get out of jail free card" (2), companiile simţindu-se îndrituite să emane la fel de mult sau poate chiar mai mult CO2 doar în baza faptului că au banii şi resursele necesare vânării de vânt.

Evident că în această ecuaţie trebuie luate în calcul şi costurile ridicate ale unui astfel de proces tehnologic. Finanţarea publică nu va putea acoperi întreaga sumă necesară derulării şi finalizării unui proiect de o asemenea anvergură, astfel că vor fi necesare finanţări private care bineînţeles că se vor răsfrânge în mod inevitabil asupra consumatorilor finali. Companiile care se vor lansa în mod obligatoriu în operaţiunea de vânare şi stocare a vântului şi a fumului vor fi nevoite să îşi acopere aceste costuri, "investiţia" în viitorul verde găsindu-şi urmări financiare în preţurile impuse ulterior consumatorilor.

Proiectul mai implică o incertitudine. Care vor fi statele membre care va trebui să implementeze această tehnologie şi, deci, să îi suporte costurile? Este evident că nu toate statele au "potenţial" de stocare a CO2, însă ceea ce este şi mai evident este că România nu face parte dintre acestea. România nu deţine astfel de premize.

Obligaţia de stocare a CO2 vizează, în mod primordial, producătorii europeni de petrol şi de gaze. Potrivit Regulamentului, provizoriu adoptat în aprilie 2024, fiecare entitate care deţine o autorizaţie de explorare şi/sau exploatare de hidrocarburi va trebui să aibă o contribuţie individuală în vederea atingerii obiectivului stabilit la nivelul UE referitor la cantitatea de CO2 stocată, iar acest obiectiv consolidat la nivelul tuturor celor 27 de state membre este de cel puţin 50 de milioane de tone CO2 până în 2030. Aceste contribuţii individuale vor fi calculate după o formulă de calcul care are în vedere producţia din 1 ianuarie 2020 până pe 31 decembrie 2023. Este evident că nu toate statele au astfel de producători, deci nu toate economiile şi nici toţi cetăţenii UE nu vor avea de suferit de pe urma acestei noi obligaţii impuse pentru a trăi în minunata lume nouă de după 2030.

România, fie că vrea sau nu vrea, este al doilea producător de petrol şi gaze din Europa, având două mari companii - OMV Petrom şi Romgaz, astfel că, prin aplicarea formulei Comisiei, o mare parte din sarcina stabilită de UE prin Regulamentul ce urmează a fi adoptat formal în curând urmează să implice aceste două companii şi, deci, România. Având în vedere poziţia României în ecuaţie, a rezultat că producătorilor români ar urma să le revină aproximativ 20% din obligaţia instituită, ceea ce ar însemna aproximativ 9 milioane de tone de CO2 (3). Practic, până la primul termen vizat, adică anul 2030, România va trebui să aibă deja depozitele care ar avea potenţialul de a stoca acele milioane de tone de CO2 care trebuie captate şi stocate în subsol. Această acţiune necesită investiţii foarte mari, staţiile de colectare şi de injectare fiind ele însele costisitoare.

În cazul nerespectării acestor obligaţii, UE lasă statele membre să stabilească penalităţile aferente (ce mărinimie ...).

Cu privire la perspectivele stakeholderilor din România asupra acestui mecanism şi asupra implementării sale a fost elaborat, desigur, şi un studiu (4). Ce ne-am face noi fără studii? Stakeholderii vizaţi au fost consultaţi, printre altele, cu privire la carbon capture and storage (CCS), precum şi cu privire la carbon capture and utilisation (CCU). Majoritar, este preferată aceasta din urmă procedură. Nimeni nu îşi doreşte ca România să devină un loc de stocare de CO2, deoarece acest lucru va duce la acumularea de "pungi de CO2" în subteran (5). Evident că CCS ar putea constitui premisa CCU, astfel că aceste "pungi" nu ar fi automat stocate pentru totdeauna în subsol, ci doar până când ar interveni posibilitatea metamorfozării CO2 în alte produse, dar această discuţie pare prematură.

Totuşi, utilitatea acestui mecanism şi aplicabilitatea efectivă a sa rămâne cel puţin pentru moment sub semnul întrebării. Sunt multe probleme care au fost abordate chiar de către petrolieri români care nu şi-au găsit răspunsul sau consensul. În plus, nu este favorabilă nici împrejurarea lipsei de încredere acordată acestui mod de luptă împotriva schimbărilor climatice, nici impactul financiar puternic pe care îl impune chiar de la început un astfel de demers.