Recorduri la vreme de criză

Este atîta criză că băgăm mîna în batista cu mărunţiş a pensionarilor ca să dăm la drumari. Nu este o idee rea, tot mai mulţi sînt trimişi la plimbare şi se pare că vom ajunge oricum pe drumuri. Ceauşescu era să ne omoare pentru vreo 10 miliarde de dolari, acum avem deja vreo 150 de miliarde de euro de plătit, cu toată complicaţia fiscală aferentă. Cine şi de unde va plăti? Cei care plătesc vor avea de plătit şi mai mult, cei scutiţi vor fi scutiţi în continuare. Lărgirea bazei de impozitare a fost dintotdea-una o modalitate de creştere a veniturilor statului, dar ea se face cantitativ, prin creşterea numărului celor care plătesc taxe şi impozite, şi nu prin creşterea dărilor către stat pentru cei care se chinuiesc să plătească oricum. Cînd doar unul din trei plătitori îşi achită dările, cum să vorbeşti de curbe de sacrificiu pentru cei mici? Cum să vorbeşti de creşterea TVA în ţara în care s-au făcut averi din returnarea ilegală de TVA? Ilegală-ilegală, dar o autoritate de stat a ordonat-o, ce o fi avut în cap? Sau în buzunare?

Sigura scuză pentru această divagaţie macroeconomică este extrema dependenţă a pieţei de artă de starea întregii societăţi, mai ales a economiei. Dacă nu sînt bani în conturi sau buzunare, nici arta nu se vinde. Dacă oamenii au alte gînduri şi aşteptări, arta vine pe ultimul loc, tîrziu de tot, poate prea tîrziu. Cît despre valoarea de investiţie a artei, sîntem departe de o situaţie ideală sau un cadru real pentru aşa ceva, fără să mai vorbim de faptul că arta este o valoare de investiţie total atipică.

Pînă la urmă, concluzia ar trebui să fie simplă, e criză, nu vindem artă. Or, tocmai în acest context recordurile pică pe capete. Cînd mă pregăteam să pun reflectoarele pe "macii" lui Luchian, realitatea internaţională dă buzna peste noi. Este drept, cam uitasem că primăvara, la New York, licitaţiile de artă puse în scenă de două case londoneze, cu buletin de un sfert de mileniu, ca şi toamna, prin noiembrie, dau ora exactă a licitaţiilor de artă. Poate am fost luaţi cu criza, convinşi că ea există, şi nu ne-am închipuit că s-ar putea întîmpla aşa ceva. Şi a venit vestea că s-a stabilit recordul la artă plastică. Şi asta la scurt timp după ce "Omul care merge", un tip la vreo 1,80, slab ca o Barbie dezbrăcată, dar mult mai puţin finisat, a trecut uşor dar ferm şi de poziţia de cea mai scumpă sculptură din lume, unde ne obişnuisem cu Brâncuşi, dar şi de "Băiatul cu pipă", tot de Picasso, care fuma liniştit pe primul loc, la un incredibil 104,1 milioane de dolari, încă din 2004. Nici nu s-a aşezat bine "Omul care merge" al lui Giacometti în fruntea clasamentului, convins şi el că nu trebuie să te aştepţi la surprize în vremuri de criză, că a şi fost înlocuit cu o scenă las-civă cu nud feminin şi cap tăiat de bărbat, sub formă de bust. Dacă nu este numele dat de artist, sub forma "Nude, Green Leaves and Bust", atunci şi superorganizatorii de la New York m-au dezamăgit, cu nume descriptive, uşor eronate. Că nu este un bust, e doar capul, cu ceva gît şi fără umeri. În rest, avem şi nudul şi frunzele verzi, dar nu puse biblic, adamşievic, în dreptul pubisului. De o origine încă nedeterminată este haioasa traducere "Nud pe masă de sculptor" ce apare uneori pe la noi.

Licitaţia lotului 6 de la seara "Artă modernă şi impresionism" din 4 mai curent, de la sediul Christie"s din New York, a început cam pe la jumătate, s-a plusat şi din sală, pe la 80 de milioane cei de la telefoane, puşi cu spatele la tablou şi cu faţa la sală, domină disputa, o singură ridicare de deget înseamnă milioane de dolari, se vorbeşte mult şi cu gura acoperită de mînă, să nu se citească pe buze în camerele care caută licitatorii, oricum anonimi. Pe la 90 de milioane se încearcă ceva din colţul opus al sălii, la 95 de milioane de dolari un domn distins şi retras, ceva între regele Juan Carlos al Spaniei şi antrenorul suedez Sven Goran Eriksson, dă uşor din capul lipit de telefon iar cel care seamănă cu Bruce Willis se retrage zîmbind jenant. Preţul ieşit de sub ciocan a fost, aşadar, de 95 de milioane de dolari, exact 73,150 de milioane de euro. Vînzarea a fost înregistrată sub valoarea de 106 milioane de dolari, devenind cea mai mare realizare în domeniu, cea mai scumpă operă de artă vîndută vreodată la licitaţie. Precedenta, aşa cum spuneam, este sculptura "Omul care merge" de elveţianul Alberto Giacometti, despre a cărei vînzare, în februarie, am scris din plin, mai ales că era prima dată cînd o sculptură domina podiumul global. Acum, pictura şi-a luat revanşa şi a preluat primul loc. Este vorba tot de o pictură de Picasso, autorul precedentei deţinătoare a recordului, "Băiat cu pipă", care a fost vîndută la 5 mai 2004, la New York, dar la o şedinţă Sotheby"s, nu Chris-tie"s, ca marţea asta. Ca să zicem aşa, Picasso este la pictură cum era Brâncuşi la sculptură, pînă la trăsnetul Giacometti din iarnă. Este, oricum o excepţie, tot al nostru fiind mai tare, conceptual vorbind, iar reuşita lui fiind un salt peste casă a unuia mai tînăr.

Cea mai scumpă operă de artă din lume a făcut parte dintr-o colecţie de suflet dar şi de mare valoare, cea alcătuită de Sidney Brody şi soţia sa, Frances. Majoritatea pieselor, multe vîndute la şedinţa din 4 mai, erau la primul proprietar, find achiziţionate de colecţionari de la artişti, în vremuri de acum cîteva bune decenii.

Asta a fost la New York, dar şi la Bucureşti am avut un record doborît, tot de o lucrare a unui mare maestru, venind tot dintr-o colecţie importantă. Joi, acum o săptămînă, casa Artmark a pus în vînzare două colecţii dintre cele vechi şi bune, cu ceva legende pe lîngă ele, George Ivaşcu şi Tiberiu Puica, "Macii" lui Luchian fiind ai celui de al doilea. Este şi aici o poveste frumoasă, atît tabloul, cît şi colecţionarul făcînd figuraţie în filmul dedicat pictorului de regizorul Nicolae Mărgineanu.

Cu cele 132 de mii de euro, cu cît s-a vîndut pictura lui Luchian, ea devine cea mai scumpă operă de artă vîndută vreodată la noi, la alte case, pînă acum, netrecîndu-se de suta de mii de euro, de fapt acest nivel nefiind încă atins. Alis-ul a tras linia de sus la 91,566 mii de euro, pentru un profil de micuţă tătăroaică de Tonitza, iar Goldart este la doar 232 mii de lei, cu rochia verde a lui Pallady. În schimb, dacă Alis nu are Luchian pe pereţii cu primele 10 vînzări ale casei, Goldart are unul, pe locul 5, un peisaj de iarnă vîndut cu 200 de mii de lei.

Din vînzarea de joia trecută, Artmark a adunat vreo 310 mii de euro, şi la New York tot vreo 300, dar de milioane de dolari. Ieşim din scenă pe acest ritm de cifre ameţitor de mari, care par distonante pe un fond de criză acută. Sau poate că în America sau la Logofătul Luca Stroici nu (mai) e criză.