S-a furat hârtia igienică!

Se întâmplă. Din toaleta trenului, la fast-food sau din instituţii. Este penibil, desigur. Dar pentru că aceste lucruri se întâmplă, trebuie să găsim şi o explicaţie. Mai ales pentru că avem de-a face cu o clasă de fapte înrudite. Se fură indicatoare de pe marginea drumului. Capace de la roţile maşinilor. Becuri de pe coridoare. Fursecuri de pe masă.

Dar mai întâi, o observaţie generală. Uneori, lucrurile mici dezvăluie probleme mari. Misiunea analistului este cumva similară cu aceea a inginerului care caută, cu raze X, fisurile minuscule dintr-o piesă de metal. Invizibile cu ochiul liber, acestea trădează slăbiciunile structurale ale materialului.

Aşadar, să ne întoarcem la suportul de pe care am descoperit, revoltaţi, că o mână criminală tocmai şi-a însuşit un sul de hârtie. De ce ar fura cineva un obiect de o valoare trivială?

Sau... De ce nu? Pentru a înţelege ce se întâmplă vă propun să ne îndreptăm atenţia către un termen englezesc mai dificil de tradus: "honor system". În lipsa unei expresii consacrate, am să îl las acum aşa. Am devenit conştient că există ca o categorie aparte acum circa zece ani, când traversam împreună cu nişte rude, în maşină, Bavaria. La ceva dis­tanţă de marginea drumului am observat, între flori, o masă cu o cutie mică şi un panou pe care scria Blumen (flori). Şoferii vedeau florile şi inscripţia. Dacă doreau să cumpere, opreau maşina, culegeau flori şi puneau banii în cutie.

Evident că nu era afişată nicio listă de preţuri. Fiecare plătea "preţul corect" aşa cum şi-l imagina. Dar mai ciudat era că nu vedeai în jur ţipenie de om. Am realizat atunci simplitatea sistemului. Era bazat pur şi simplu pe onestitatea şoferilor. Nimic nu i-ar fi oprit să îşi umple port­bagajul cu flori după care să o şteargă cu banii din cutie. Nimic altceva decât propria conştiinţă.

Sunt sigur că şi dvs. aveţi nume­roase exemple în care acest sistem funcţionează. Am fost în facultăţi, spre exemplu, pe alte meleaguri, unde există o masă cu biscuiţi şi cafea. Te serveşti şi pui singur nişte mărunţiş într-o cutie. Din "încasările" acestea se cumpără, mai departe, cafea şi biscuiţi. Îmi amintesc şi cum la New York am descoperit cutii cu ziare aşezate în stradă. Deschideai, luai ziarul şi introduceai o monedă într-o deschizătură. Ce te oprea să nu pleci pur şi simplu, citind ziarul? Nimic altceva decât obrazul.

Mecanismul psihologic e limpede ca lumina zilei. Obiectele respective sunt, în fond, de foarte mică valoare. Nu face să îţi pierzi obrazul pentru un ziar, doi biscuiţi sau trei gladiole.

Sistemul acesta, al "obrazului", este mult mai răspândit decât pare. Există un clişeu că într-o societate capitalistă "totul se vinde şi totul se cumpără". Realitatea este însă foarte diferită. Multe lucruri nu se vând şi se cumpără într-un sens obişnuit. Ele sunt oferite unor "clienţi" care se selectează singuri şi care "plătesc" într-un fel aparte. Îmi amintesc că la Victoria and Albert Museum, în Londra, acum douăzeci de ani intrarea era gratuită. Oarecum. Plăteai de fapt cu o donaţie. Probabil erau şi unii care nu dădeau nimic. Îmi imaginez însă că aceştia erau o minoritate între vizitatorii unui asemenea muzeu.

Ubicuitatea acestui sistem ne arată ceva. Societăţile capitaliste sunt societăţi unde există un grad înalt de încredere între oameni. Fără încredere ("trust", ca să folosesc termenul consacrat în literatura de specialitate), asemenea sisteme de schimb nu sunt posibile. S-ar evapora de la prima încercare. După ce omul fără obraz ar ronţăi biscuiţii şi ar pleca cu cafetiera în geantă.

Acest grad înalt al încrederii explică o caracteristică a capitalismului dezvoltat care a scăpat, cred, observaţiei unora. În aceste societăţi eşti frapat de numărul obiectelor şi serviciilor care sunt lăsate, realmente, pe toate drumurile. Becuri pe stâlpi, indicatoare cu ochi-de-pisică, şerveţele la chiuvetă, pahare cu apă în farmacii. Am intrat odată într-o bancă, într-un moment al zilei mai aglomerat. Angajaţii puseseră o masă cu prăjituri şi suc, să îi mai ţină ocupaţi pe cei care aşteptau.

Toate aceste obiecte pot sta la locul lor pentru că lumea are obraz şi nu abuzează de ele. Le foloseşte cu măsură, la nevoie, după care se achită. Fie măcar spălându-se pe mâini sau lăsând curat în locul unde te-ai aşezat de unul singur. Însă într-o societate unde nu există încredere, ele ar fi repede şterpelite, iar cel care le expune astfel este "luat de prost". Unii îşi asumă chiar un fel de datorie perversă de a-l pedepsi pe un asemenea încurcă-lume (om sau instituţie) care încalcă un cod al egoismului. Furtul este astfel o sancţiune simbolică.

Revenind la oile noastre, îmi amintesc gestul maestrului Rebengiuc, din Decembrie 1989, când a aşezat pe masa televiziunii un sul de hârtie igienică însoţit de un celebru îndemn. Mă întreb ce s-a întâmplat cu acel obiect, care nu a mai fost văzut în public de atunci. Suspectez că vreunul dintre aceia care au dat năvală să apară la televizor l-a subtilizat.