Calendaristic, practic, inevitabil şi necesar ne aflăm în plinul sezonului cel mai intens de vânzări de artă, al doilea al anului, din septembrie până în luna "nebunia cadourilor", Sfântul Nicolae, Crăciun, Revelion, ba chiar şi Sfântul Ion. Toate casele de licitaţii, 3-4 în Bucureşti, Quadro de la Cluj şi cam atât, funcţionează din plin, alături de alte iniţiative ocazionale, licitaţii, unele umanitare dar cu piese tari, de vânzare clasică, târguri, cam toate la ediţii de tradiţie, expoziţii personale şi de grup, albume şi cataloage bine făcute, o plăcere. Oferta, aşadar, este la ea acasă, în costum de gală. Cererea, în schimb, arată ca vai de lume, cea de nume bun se ascunde, funcţionează ocult, iar vizibilul este sărac, slab, ochii îi strălucesc de dorinţă dar putinţa îi dă peste mâini. Faptul că suntem în plină perioadă electorală, şi una de intensitate vecină cu violenţa, fără milă, fără jenă, pune deşerturi de nisip sub tălpile alergătorilor, trage frâne de mână, amână totul pentru "după". Iar termenul înfrigurării aşteptătoare electorale acoperă o mare şi bună parte din acest sezon. Altfel spus, până la 9 decembrie nu creşte nici iarbă, totul şi toate aşteptând să vadă cine vine după alegeri. La putere, la hăţuri, la bani, adică. Până atunci, cine să mai aibă chef de frumos, de artă, de cultură - ne-aţi luat cultura şi sonorul, odată cu televizorul, cultural, desigur? Deşi am spus-o apăsat, deşi şi alţii au repetat, s-a aflat şi ca zvon, şi ca secret pe care îl ştie toată lumea, că arta plastică este un domeniu de investiţie, mai ales acum, puţini sunt cei care pot spune că au înţeles şi aplică asta.
Casele de licitaţie pornesc oferta la un preţ consistent sub estimarea minimă, cea la care ne raportăm când ne gândim cât "face" un obiect de artă. "Flori" de Octav Băncilă, apreciate la 3,6-3,8 mii de euro se vând cu 2,5 mii. Chiar dacă numele autorului nu ne spune prea multe şi nici tuşa, decentă doar, nu ne spune versuri, un Balcic este tot un Balcic. Mai ales când valoarea documentară este remarcabilă. Nu am reuşit să aflăm, este drept, doar la o privire neinsistentă, când a trăit Nicolcea Spineni dar dacă pictura estimată la 400-600 euro şi vândută cu 425 euro nu este făcută după o vedere veche, şi valoroa-să, a Balcicului, atunci pictura este, după peisajul de perspectivă surprins, una interbelică. Un peisaj cu pantă montană de Costin Petrescu, mai degrabă mic, estimat la 420-450 de euro, cu o pornire mai mică, s-a vândut cu 400, fără însă să ştim dacă a contat cumva că autorul este şi frescarul de la Ateneul Român, cel mai bun al Europei acelui moment, o Europă vai de mama ei, ce mai avea să se chinuie zeci de ani până la apariţia unor titani ai leadershipului precum Barroso, Vivi Citind şi alţii cu nume vehiculate recent în ziceri paranormale şi anormale.
Contemporanii noştri nu prea concretizează nici la preţuri sub mia de euro, chiar sub 500, încât te întrebi ce ai putea trece în dreptul pieţei actuale, când este vorba de prezent şi de tendinţe. Nimic încurajator, nicio speranţă pentru simeze? Dacă în astfel de vânzări selecte, cum sunt licitaţiile, nu pleacă piesele bune, ieftine şi, mai ales, autentice, ale contemporanilor, la ce te poţi aştepta la comerţul din afara licitaţiilor? Acolo măcar oferta este instant, transparenţă maximă, toate garanţiile posibile, efectul reglementator al forului public se manifestă plenar.
De ce să dai banii pe o statuetă de 30 cm de Iosif Fekete Negrulea, estimată la 2.500-3.000 de euro, deci cu o pornire sub aceas-tă valoare? Ar trebui să aflăm, mai întâi că numitul sculptor este unul dintre cei mai importanţi artişti din România. Deşi este prezent cu numeroase creaţii chiar în Bucureşti, biografia lui este des-tul de absconsă. Este maghiar din Ardeal, deci umbrit de lipsa de interes pe care o alocăm cu mult prea asupră de măsură artelor frumoase de acolo sau, în general, celor din afara Bucureştiului. El însuşi a avut o evoluţie (in)sinuoasă. A plecat în Ungaria, poate chiar la Budapesta, în momente sensibile, şi a revenit în România, la Bucureşti, unde a primit comenzi şi respect, independent de romanizarea lui Fekete, nu direct în Negru ci într-un Negrulea mai haiducesc-epopeic şi mobilizator-folcloric. Poate că am fi dat banii pe micuţa statuetă dacă am fi ştiut că el a făcut şi uriaşii aviatori de pe monumentul câştigat de Lidia Kotzbue. Sau basoreliefurile de bronz de pe poarta unui ins-titut de magistratură, ce se priveşte ochi în ochi cu Cişmigiul, piese care au supravieţuit comunismului şi Revoluţiei din 1989 dar nu şi tranziţiei. Reluăm apelul către ţară lansat cu ceva timp în urmă, când semnalam această dispariţie, poate aflăm şi noi, acum, pe unde sunt şi sub ce pretext au dispărut. Referitor la oferta casei Goldart, ea provine din colecţia familiei şi asta îi dă o formă de originalitate. Mai mult, apare într-un catalog monografic al artistului, scos la Budapesta, unde este datată în 1929.
Din două picturi de Nicolae Vermont a fost vândută cea mai ieftină, altfel existând puţine şanse pentru piesele de 2, 3 sau 4 mii de euro. A rămas neadjudecată o pastelată ţărăncuţă în iarbă, apreciată la 3,5-4 mii de euro, şi s-a vândut, cu 2.700 de euro, un portret oval feminin de epocă, estimat la 2.800-3.000 de euro, cu o pornire, desigur, mai mică.
Deşi un ulei - ah, uleiul pe pânză! - a urcat de la pornire până la un preţ de 850 de euro, o acuarelă de Constantin Găvenea apreciată la modesta sumă de 200-250 de euro, cu un preţ de pornire şi mai modest, a rămas nevândută chiar în zilele în care, la Tulcea, i se deschidea casa memorială. Desigur, este încă un caz de necunoaştere a unui artist ce a trăit altundeva decât în Bucureşti. Şi fenomenul face ravagii în prezent, artişti locali fiind mai aproape de mediile din străinătate decât cele bucureştene. Delicioasă prin absurditatea semidoctă este explicaţia pentru o pictură de Alma Redlinger, numita "Gospodărie ţărănească": ulei/pânză, nesemnat, sfârşitul secolului XlX. Din păcate, delicata artistă nu îi va trage de urechi pentru că a fost plasată într-un secol din care nu avea cum să facă parte, chiar dacă se află la o vârstă însemnată dar nici pe departe exagerată. Şi pe care oricum nu o arată, ocupată fiind oricum, de o viaţă, cu pictura, una aparte, o pagină originală în istoria artei româneşti cât se poate de contemporane.
Una dintre minunile artei, în general, este faptul că ea ştie poveşti excepţionale şi este formată din biografii. Niciodată nu vom putea lua totul la grămadă, nici măcar în cazul aceluiaşi creator. Una dintre dilemele pline de fals dar şi de savoare ale artei este cunoaşterea unor detalii despre artişti sau restrângerea la simpla contemplare. Dacă este clar că am picat examenul de privit, nu ne mai rămâne decât creştinescul interes faţă de aproape, care este şi un act de cultură, care construieşte cunoaşterea până la urmă. Să cunoaştem arta şi artiştii şi vom fi răsplătiţi.