Scăderea puterii de cumpărare lasă descoperită oferta de artă

Trecu şi anul 2022, lipsit de imaginaţie în denumire, cu de trei ori cifra 2, definitorie a mileniului, şi un 0 care tot de acolo vine. Ceva mai tare, adică mai uniform, vom avea peste fix două secole, în anul de graţie 2222, dar mai vorbim atunci. Sau cine ştie cum va arăta comunicarea atunci, vom lua o pastilă şi, gata, ştim tot! Să vezi atunci manipulare, pui 1% mai mult, se crede gepid, cu 2% mai puţin este deja docent în periscoape. Cu două secole în urmă, la noi se inventa pictura de şevalet şi presa tipărită. Nicephore Niepce încă se codea să urce pe acoperişul pe care, în 1826, avea să realizeze prima fotografie.

Sperăm că tocmai încheiem anul ieşirii din criză, deşi este clar anul intrării în criză. De parcă se plictisea, Putin a declanşat o crimă de ansamblu, ce se rostogoleşte peste tot, intră în casa şi vieţile tuturor oamenilor, le opreşte gazul şi le taie curentul. În acest hal parcă nici nu îţi mai vine să vorbeşti despre artă, despre frumos şi umanitate, cauţi iţe nevăzute, iei şi schimbi poziţii, lupţi pentru supravieţuirea viitoare, te indignezi, te indignezi, apoi dai pe alt post.

După criza din 2008, piaţa operelor de artă s-a pus pe recorduri. Desigur, au şi recordurile o viaţă şi mai multe explicaţii. Atunci aveam o criză americană, din aceea de bunăstare, de prea mulţi bani şi locuinţe. A fost tratată cu şi mai mulţi bani şi băgarea minţilor în cap. Piaţa internaţională de artă a crescut la niveluri nemaiîntâlnite. Sumele globale au crescut, la fel a făcut şi numărul loturilor adjudecate. Dacă nu mai erau preţuri ameţitoare, ieşite de sub ciocanul licitatorilor, erau unele mai mici dar mai multe.

În acelaşi timp, a fost repusă în lumină valoarea de investiţie a obiectului de artă sau colecţie.

Zguduiţi niţel dinspre portofel, oamenii s-au ancorat şi mai tare în frumos şi în cultură. Pentru că da, şi consumul cultural a crescut, şi acela este indicatorul unei investiţii în tine, cum ar spune o splendidă modelă a zilelor noastre.

Optimismul zilelor noastre înoată într-un ocean de incertitudini, ca în bancurile cu oameni chinuiţi rău de tot, dar cărora nu le mai pasă. Nici măcar nu ştim dacă am scăpat de COVID, virusul ciudat sadic legat de anul 2019. S-au împlinit trei ani de la ultima zi a anului care i-a dat numele. În scurt timp se vor împlini trei de la intrarea în ceea ce avea să se numească lockdown, de la ieşirea cu tancuri cu boxe pe stradă, de nu mai poţi să te iei de cei care şi-au transformat maşina recuperată din cimitirele auto ale Occidentului, în urlătoare pe roţi.

Apoi trei ani de la primul virusat de la noi, de la prima izoletă cumpărată, de la primul mort, prima depăşire a capacităţilor ATI, trei ani de când s-a auzit de vaccin, de la primul refuznic al vaccinului.

Se împlinesc acum doi ani de când primele vaccinuri anti-COVID au fost aduse ceremonios în ţară, se vor împlini doi ani de la primăvara bătăii iniţiale pe vaccin, de la primele permise pentru vaccinaţi, care nu au înfrânt cerbicia antivacciniştilor, majoritari, şi nici valurile record de morţi nu au reuşit să o facă. De abia a trecut un an de atunci, dar noi am uitat de mult.

Virusul acesta de care ne apărăm ascunzându-ne după uşă şi după măşti a lovit în tot, chiar şi în piaţa de artă. Nu-i vorbă, că online-ul funcţiona de mult acolo, dar închiderea sălilor şi a galeriilor a dus fenomenul în depresie. Şi, totuşi, cu zâmbetul pe buze, pe toate ecranele, oamenii şi-au pus imaginaţia la treabă şi au început să se gândească la ce va fi după pandemie. Încă ne gândim la asta, dar din mers, văzând şi făcând, în primul rând revenind la vechile obiceiuri. De fapt, este fenomenul ideal, cel în care trăim fizic şi în direct, suntem faţă în faţă dar avem loc şi de faţă în monitor, sau monitor în monitor. Şi nu cu disperarea din timpul pandemiei, când strigam că suntem acolo, în lockdown dar online, sa nu fim uitaţi.

În lume au fost reluate târgurile, saloanele şi, mai ales, licitaţiile. Ni se pare că sunt mai multe vânzări online, poate că aşa şi este, dar marile întâlniri, epocalele vânzări de îţi taie respiraţia tot în sală se produc. Dezechilibrul ce se manifesta de mai mult timp între prima parte a anului şi cea de după vacanţa de vară a devenit mai accentuat. Prima vânzare ce a trecut de un miliard de dolari a avut loc, la New York, desigur, în campania din noiembrie, şi nu în cea din mai, care este şi ea extrem de suculentă. Acribia ne obligă să amintim că licitaţia "Visionary: The Paul G. Allen Collection", organizată de Christie's, a trecut nu numai de un miliard de dolari, dar şi de jumătate din următorul miliard, al doilea. Christie's este una dintre cele două case de licitaţii de artă apărute în Londra, acum mai bine de un sfert de mileniu. Mai este una, Sotheby's, care a avut catastrofala idee de a ascunde pe internet rezultatul vânzărilor. Mai ştiam şi noi, dar acum parcă nici nu ne mai interesează.

Acolo, pe piaţa internaţională, la Hong Kong mai ales, îl aflăm, din când în când, şi pe recordmanul nostru, Adrian Ghenie, cu preţuri de milioane, în dolari americani, şi de zeci de milioane, în dolarii de acolo, din acest colţ al Asiei. Îl aflăm şi la noi, la Artmark, la preţuri ca pe la noi, dar foarte mari pentru un artist român la el acasă.

Artiştii români se străduiesc şi ei din plin, şi contemporanii, dar nici cei trecuţi la veşnicie nu se lasă. Preţurile nu sunt mari, în continuare, dar ne place să credem că o anumită plăcere a achiziţiei se simte. Şi este o plăcere conştientă, de favoare personală după un pericol mare prin care am trecut şi în timpul căruia ne-am promis că vom avea timp şi de noi, de sufletul nostru, de ochii şi de pereţii noştri. Dinspre portofel vin problemele, el este cel care ne atrage atenţia că există un decalaj ontologic, dar şi contabil între dorinţe şi cifrele definitorii ale conturilor noastre. Din fericire, preţurile nu sunt insurmontabile, ba chiar au devenit atractive. Scăderea puterii de cumpărare duce la neacoperirea întregii oferte vandabile şi la rămânerea unui sediment de vânzare, care complică perspectiva. Din fericire, cele trei case bucureştene de licitaţie cu funcţionare ritmică şi insistentă îşi fac datoria permanent, fie că e sau nu conjunctură, luna cadourilor sau zile lungi de post.

Din fericire, ne-am descoperit pasiunile sau suntem în curs să o facem. Altfel, anul pe care îl încheiem a început cu haosul din curentul electric, care s-a generalizat la nivelul energiei, pe măsură ce Putin şi-a dorit acest efect. Specialiştii şi-au închis neuronii şi au intrat în telemuncă, cu informaţii din propaganda enervantului vecin. Europa nici ea nu se simte mai bine, a descoperit plăcerea vremurilor ceauşiste şi le generalizează spunând întregului continent că, aşa bătrân cum este, trebuie să îşi mai pună o haină pe el. Acasă, însă, oamenii minunaţi din patrimoniu ne aduc săptămânal oferte de nerefuzat.

Un aspect interesant al pieţii de profil de la noi este gustul pentru memorabilia, pentru acele obiecte de artă sau de colecţie ce pot fi legate de o persoană, o personalitate, de un moment istoric sau de toate acestea la un loc. Cărţi şi hărţi, manuscrise şi fotografii, ochelari şi pălării, steaguri şi ecusoane, instrumente de scris sau medicale, alămuri şi zincate, arme şi căşti, despre ele este vorba. De ceva timp, sărbătorim centenarul naşterii unui vis, România Mare a culturii şi civilizaţiei, şi asta ne-a apropiat de istoria reală, înălţătoare şi plină de învăţăminte. La mulţi ani!