Se pot sancţiona pe sine "macroprudenţii"?

Întoarcerea la Parlament a legii care reglementa activitatea supra-comitetului de supraveghere financiară reia discuţia nu doar pe marginea oportunităţii existenţei sale în forma actuală ci şi a compoziţiei comitetului în cauză.

Comitetul care emite recomandări pentru Banca Naţională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară şi Guvern şi aşteaptă apoi ca autorităţile respective să emită reglementări în sensul celor semnalate, să ia decizii care să ducă la diminuarea riscurilor descrise de acesta sau să se justifice în cazul în care nu întreprind asemenea măsuri (ceea ce reprezintă mult mai mult decât un simplu rol consultativ) are o problemă din start: BNR are partea leului în acest comitet. Având cinci din cei nouă membri - doi sunt de la ASF şi doi de la Guvern - BNR poate dicta orientarea deciziilor comitetului iar modul în care Banca Centrală a ştiut să facă lobby deschis în favoarea sectorului bancar în ultimii ani ar putea echivala cu un transfer al deciziilor de substanţă din zona fiscal-bugetară dar şi financiar-bancară de la Executiv la mediul bancar. Urmăriţi cerbicia cu care BNR a luptat împotriva unei legi a falimentului personal, studiaţi poziţiile BNR de-a lungul dezbaterii legii dării în plată şi puteţi intui astfel care ar fi fost poziţia "macroprudenţilor" vis-a-vis de implementarea unor astfel de iniţiative.

Ironia sorţii, un comitet în care BNR are poziţii de forţă poate emite recomandări spre însăşi... Banca Centrală. Va imaginaţi cumva atitudini critice, îndemnuri de a corecta politica monetară neadaptată vremurilor sau poate de a ajusta normele de creditare impuse băncilor venite de la "macroprudenţi" spre BNR? S-ar putea deci trage de urechi pe sine BNR-ul prin acest comitet de supraveghere financiară, având în vedere componenţa sa, sau e doar un organism inventat pentru ca BNR să îi tragă de urechi pe alţii, mult mai eficace decât o făcea până acum?

De altfel, în ultimul său raport privind stabilitatea financiară, BNR e supergrijulie cu interesele băncilor atrăgând atenţia că există riscul să apară şi alte legi care să intervină retroactiv în contractele semnate între bănci şi clienţi, precum legea dării în plată sau a conversiei creditelor în valută.

"Spre deosebire de soluţiile colective impuse prin lege, soluţiile bilaterale agreate de părţi nu afectează dreptul de proprietate şi nu lovesc în funcţionarea economiei de piaţă", concluzionează BNR cu referire la renegocierea unei treimi din creditele în franci în 2015, renegociere încheiată prin conversia unor împrumuturi în lei sau restructurarea altora în franci. Dar celelalte două treimi? Aşteaptă împăcate executarea silită? Altfel, nu rezultă în ce fel perpetuarea unei relaţii asimetrice şi dezechilibrate între clienţi şi bănci precum cea din momentul semnării contractului ar ajuta economia de piaţă iar dacă s-ar fi ţintit cu obstinaţie spre protejarea dreptului de proprietate, indiferent de context, n-am fi avut nici secularizarea averilor manăstireşti de pe vremea lui Cuza.

În final, am o nedumerire. Pe partea fiscală, există o structură cu rol consultativ (Consiliul Fiscal) care se poate pronunţa pe marginea oportunităţii deciziilor adoptate de Guvern. Unde este comitetul, comisia, organismul care să se pronunţe asupra oportunităţii politicilor monetare adoptate de BNR, adevăratul Executiv în domeniu? Cine evaluează şi deciziile Băncii Centrale? Ori acestea sunt bune în mod absolut? Cine e convins de asta, să se uite la majorarea dobânzilor de politică monetară între 2008-2009, la apogeul crizei (Polonia a făcut exact invers şi nici n-a avut criză...), la relaxarea normelor de creditare, cu creşterea ponderii ratei în totalul veniturilor debitorilor până peste 70% exact pe vârful bulei imobiliare, etc. Cu alte cuvinte, după ce că nimeni nu poate cenzura de pe poziţii oficiale strategia BNR, îi dăm acestei instituţii şi rolul de a cenzura strategia Guvernului, eventual şi pe cea a Parlamentului?