"Shadow Banking"

Există fiinţe care se simt bine şi se hrănesc în haos. Sepiile dispar, apar sau atacă de nicăieri, profitînd de un ingredient natural pe care îl lansează la nevoie pentru a provoca haos - cerneala de sepie. Toate celelalte fiinţe din mediul lor natural, adversari sau pradă, sunt derutate, speriate sau terorizate în interiorul pâclei generate de cerneala de sepie. Nu e nimic în neregulă cu sepiile, aceste animale sunt perfect adaptate mediului lor natural de viaţă.

Altceva cu altcineva este în neregulă. Există oameni sau entităţi create de oameni care se comportă cu semenii lor aşa cum se comportă sepiile cu prăzile lor. Sunt generatori de haos, stare din care se hrănesc, profitând de tulburarea emoţională a oamenilor aruncaţi în haos.

Astfel de entităţi crepusculare sunt aşa-numitele "shadow bankings" (adică bănci ale umbrei) care se ocupă cu investiţiile speculative, pariurile pe risc (hedge funds), securitizarea ipotecilor, trusturile imobiliare, optimizarea fiscală, micro-creditele, colectarea de mici sume de bani de la un număr foarte mare de persoane pentru finanţarea unor afaceri mari (crowdfunding) şi, desigur, cu colectarea de creanţe.

În această zonă de umbră intră şi băncile de afaceri (care intră în acţionariatul unei firme, impune propriile reguli şi proceduri, monitorizează şi pleacă, luînd cu ele nu numai o parte consistentă din profit, ci şi un spor de valoare a acţiunilor de la simplu la triplu sau chiar cvadruplu; astfel de bănci de afaceri au chiar şi FMI, Banca Mondială şi BERD; aceasta din urmă, spre exemplu, a participat la pre-privatizarea BCR, deţinînd, între 2001 şi 2005, 25% din acţiunile emise de BCR; cînd Erste a cumpărat acţiunile Statului român, a fost obligată să cumpere şi acţiunile BERD, cu un preţ care a fost, pur şi simplu, cvadruplu faţă de valoarea "investită"; în valoare absolută vorbim de 1,2 miliarde de euro), precum şi site-urile de monede electronice alternative (cum ar fi bitcoin).

Acest gen de entităţi nu sunt străine de băncile propriu-zise.

Dimpotrivă, ele, de regulă, roiesc în jurul băncilor, ca SPV-uri pe care fie se fac afaceri pe care băncile nu le pot face din raţiuni de expunere la risc, fie se parchează credite neperformante pentru a-şi spăla imaginea şi a arăta bine în faţa autorităţilor prostite în faţă.

Foarte interesant pentru autorităţile din domeniul luptei contra corupţiei este faptul că sunt bănci care încredinţează aceste "shadow bankings" unora dintre membrii consiliului lor de administraţie sau de supraveghere, fără ruşinea de a se afla în conflict evident de interese. Cînd unele cazuri devin toxice şi prea vizibile, aceşti membri conflictuali ai board-ului băncii îşi dau demisia pentru "potenţial de conflict de interese". A fost un caz practic în România în urmă cu cîteva luni, unul destul de notoriu. Îl veţi dibui, cu siguranţă.

Şi, desigur, băncile au cele mai puternice şi cele mai vizibile firme de colectare de creanţe.

Aceste "entităţi ale umbrei" nu sunt supuse minimului de reglementare, prudenţialitate şi transparenţă impus băncilor şi, totuşi, ele se comportă ca nişte bănci sau ca nişte investment banks (entităţi care nu dau împrumuturi, ci se implică în acţionariatul unor firme, pentru a le aduce la un anumit grad de dezvoltare şi profitabilitate, după care îşi fac exit-ul, adică îşi vând acţiunile de regulă proprietarului iniţial, dar la nişte preţuri care sunt multipli ai valorii iniţial investite).

BNR şi, mai ales, macro-prudentul domn Isărescu le tolerează, ba chiar aş spune că le încurajează. Cum ar putea să nu o facă, mai ales cînd singur spune că băncile propriu-zise nu mai pot împrumuta Statul român, întrucît deja şi-au atins gradul maxim de expunere pe acest debitor?

Cel mai important este cuantumul enorm al banilor care sunt rulaţi în acest sistem bancar paralel, blurat, umbros: Mc Kinsey Global Institute vorbeşte de peste 73 de trilioane de dolari, în timp ce Comitetul de Stabilitate Financiară creat de G20 în 2010 vorbeşte de 75 de trilioane de dolari (după unele estimări, evocate în ziarul Le Figaro de azi, ediţia electronică, ar fi vorba de 80 de trilioane de dolari). Aceste sume reprezintă un sfert din toate activele financiare ale lumii, o jumătate din activele bancare şi echivalentul PIB-ului anual global, adică tot ceea ce se produce peste tot în lume într-un an.

Numai fondul închis de investiţii Black Rock (nota bene - ca şi această bancă a umbrei, şi firma de protecţie şi pază care a acaparat, practic, business-ul armatei, se numeşte tot Black, mai precis Black Water; totul este negru şi totul este umbră în acest domeniu, şi stîncă, şi apă, şi banii) rulează 4,4 trilioane de dolari. Aceste sume reprezintă datoriile publice reunite ale Germaniei şi Franţei. Sume similare învârte Pimco. Iar Goldman Sachs (cea care a determinat falimentul actual al Greciei şi a încasat cam un miliard de dolari pentru asta, prin 2000, cînd ajuta guvernul grec să măsluiască rezultatele financiare pentru accesul în zona euro) a devenit din bancă a umbrei o bancă propriu zisă. Iar cifra de afaceri a acesteia este incomensurabilă. Cine ar putea refuza acestei caracatiţe monstruoase un favor, o cerinţă sau un capriciu?

Cu acest munte de bani, activitatea de lobby pentru crearea de legi favorabile sau pentru eliminarea celor defavorabile, pentru cumpărarea jurisprudenţei pentru determinarea crizelor şi a falimentelor, sunt doar amănunte ale culegerii recoltei rezultate din aceste oportunităţi.

Vi se pare că nu avem astfel de entităţi în România?

Mai gîndiţi - vă: cine deţine controlul la Fondul Proprietatea şi cum au ajuns acele entităţi să acumuleze "de pe piaţă" mai mult de 55% din acţiunile acestui fond, în valoare de peste 3 miliarde de euro şi care ar fi trebuit să servească despăgubirii proprietarilor de imobile naţionalizate?

Cine cumpără creanţe "neperformante" de 600 de milioane de la Volksbank şi de 2 miliarde de la BCR?

Cine deţine între 5 şi 15% din acţiunile SIF-urilor (care valorează împreună un minim de 1,5 miliarde euro)? Ş.a.m.d.

Conform ziarului Le Figaro de azi, ediţia electronică (articol semnat de Marine Rabreau), aceste bănci ale umbrei au determinat criza sub - prime din SUA din 2007 şi tot ele sunt şi la originea iminentei crize a datoriilor suverane ale statelor, anunţată deja de crahul bursier de luni, 24 august.

Conform unui raport asupra stabilităţii financiare al FMI din 2014, afacerile "shadow banking" se dezvoltă în perioade cînd dobînzile şi inflaţia sunt reduse, iar deţinătorii de capital au nevoie de randamante mai mari, cînd există o puternică cerere de active şi cînd reglementările bancare se întăresc. Cum în acest moment dobînzile pe termen au ajuns în teritoriu negativ, iar lichidităţile aruncate nebuneşte pe piaţă de cei care au tipărit bani (FED, BCE şi Banca Populară a Chinei făcînd întrecere la competiţia de quantitative easing) au ajuns pur şi simplu să băltească, este evident că ceea ce trăim noi, angoasele şi spaimele unei a două crize economice mondiale, înseamnă cele mai bune zile ale vieţii acestor fiinţe ale umbrei din ultimii 8 ani - cum spune şi ziarista de la Le Figaro - business is back.

În interiorul norilor sau al petelor de cerneală de sepie lansate de crizele globale, catastrofele planetare sau războaiele mondiale, oamenii sunt dezorientaţi şi dezechilibraţi emoţional sub presiunea necesităţii de a-şi salva viaţa şi integritatea fizică. În spatele acestor nori şi pete, corporaţiile multinaţionale exploatează oportunităţi. Tot aşa se comportă şi cei mai detestabili membri ai speciei umane. Dacă s-a răsturnat un tir pe trecerea la nivel cu calea ferată, vor apărea ca din neant turme de inşi care vor fura marfa din tir.

Dacă e cutremur şi oamenii caută cu disperare adăpost, vor exista suficient de mulţi inşi care vor fura din magazine televizoare şi alte "chestii" folositoare.

Dacă vor fi gazaţi sau executaţi în masă mii de oameni, vor exista destul de multe hiene umane care îi vor deposeda de bijuterii.

Diferenţa dintre aceste hiene şi corporaţiile multinaţionale oportuniste este că noi toţi îi urăm şi îi dispreţuim pe aceşti inşi detestabili care fură de la cadavre, dar corporaţiile sunt ridicate în slăvi de analişti şi apărate de toţi avocaţii şi ne-avocaţii din lume. Nu degeaba spunea George Orwell: "Vă vom goli de conţinut şi vă vom umple cu noi înşine" (1984)(1).

Ceea ce trăim este un "capitalism al dezastrelor", ruinător pentru enorma majoritate a populaţiei planetei, dar foarte profitabil pentru un număr foarte, foarte mic de oameni, care se află în vîrful lanţului trofic şi la vîrful piramidei sociale. E o lume în care şocul resimţit de omul normal în urma unor catastrofe naturale sau artificiale (economice, sociale, politice) ori în urma terorii sau a războiului este folosit ca o bună oportunitate pentru a modifica legi, pentru a schimba jurisprudenţe şi pentru a crea trenduri din care să câştige corporaţiile multinaţionale, cele care nu mai au nevoie de stat decât ca instrument al strategiilor lor de putere şi control. După care urmează trecerea "naturală" la feudalismul corporatist, în care overlorzii îşi fac propriile legi şi îşi instruiesc proprii judecători.

Ideea este expusă de Naomi Klein, în "Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor" (ediţia în limba română este publicată la Editura Vellant, în 2009). După carte s-a făcut şi un documentar. Acesta se găseşte pe youtube sub numele Doctrina şocului 2009. Există şi o variantă subtitrată în limba română din 2013. La data cînd am văzut eu documentarul, 22 august 2015, filmul avea doar 250 de vizualizări, ceea ce îmi spune că mass-media îl ignoră sau chiar îl boicotează. Este păcat, întrucît documentarul este el însuşi şocant, prin imaginile arătate şi emoţiile tari generate. Cel ce are curiozitatea să vadă documentarul va avea surpriza de a vedea laturi foarte întunecate ale unor personaje ale istoriei recente pe care le credeam (şi încă le mai credem) esenţialmente democrate şi dedicate ideii de libertate şi echitate. De exemplu, într-o scenă care relatează despre lovitura de stat din Chile a generalului Pinochet, o grupă de soldaţi îl salută pe Pinochet cu salutul nazist. Acest individ, Pinochet, un criminal găsit vinovat post-mortem de genocid de un tribunal din Spania, în 2006, a fost nu doar lăudat, ci ridicat în slăvi de preşedintele american şi de fosta "Doamnă de fier", Margaret Thatcher. Aceasta din urmă îl considera prietenul ei, cel care i-a dat inspiraţie în propria politică, şi făcea asta chiar în timpul în care Pinochet era arestat pentru a fi judecat pentru genocid.

Pinochet a fost primul şef de stat care a pus în practică, la nivel naţional, teoria economiei de piaţă ultra-liberală necesară ridicării la cer a profiturilor corporaţiilor multinaţionale americane. Pentru asta a fost nevoie de inventarea unei lovituri de stat, anti-marxiste (preşedintele ales al Chile de la vremea aceea, Salvador Allende, a fost catalogat marxist, deşi el nu era decît un stîngist promotor al celei de-a treia căi, capitalismul distributivist pe care, în primii ani ai leadership-ului său, a îmbrăţişat-o şi Toni Blair, prim ministru al Marii Britanii timp de 16 ani). Bombardarea neaşteptată, ilogică, a oraşului Santiago şi arestarea şi uciderea a peste 5000 de persoane considerate marxiste, au fost şocul şi evlavia necesare implantării terapiei de şoc economice, soluţia practică recomandată de fundamentaliştii Şcolii din Chicago şi care s-a transformat, treptat, în model economic standard. Iar pentru acest "model", din nefericire pentru istorie, Milton Friedman a fost recompensat cu premiul Nobel pentru economie în 1976.

E un premiu pe care, cu siguranţă, Alfred Nobel nu l-ar fi acordat.

Din păcate pentru sentimentul de dreptate şi pentru ideea de justiţie, Pinochet a murit înainte de a executa măcar o mică parte din pedeapsa meritată.