SIF-urile trăgînd la cotiga politicii

Subiectul "acţiunii concertate" şi al limitării ei la 1% în cazul SIF-uri-lor a focalizat atenţia cititorilor ziarului "BURSA" (numeroşi fiind investitori în piaţa de capital), care au asistat la argumente şi contraargumente ale politicienilor şi oamenilor pieţei.

Camera Deputaţilor a proiectat să amendeze legea pieţei de capital, astfel ca limita de 1% pînă la care este permis unei persoane să cumpere din toate acţiunile emise de un SIF să nu poată fi depăşită nici prin interpuşi care, "concertîndu-se", ar putea să exceadă acestei ponderi de vot în Adunările generale ale acestor cinci societăţi de investiţii financiare.

Iniţiativa a fost contestată atît de cei cîţiva investitori pe care îi loveşte în mod direct, dar şi de chibiţi de pe margine (cum este onorabilul şi talentatul nostru colaborator Mihai Iordache).

Cu toţii spun că modificarea aceasta este şi neconstituţională, şi absurdă, şi nefuncţională. Că ea poartă retroactiv, asupra acţiunilor SIF achiziţionate pe cînd găselniţa limitării "concertării" încă nu fusese imaginată; că noţiunea de "concertare" este vagă şi nu poate fi aplicată fără să lezeze dreptul la investiţii garantat oricărui cetăţean; că obligaţia de vînzare a excedentului este o silnicie contra proprietăţii. Dincolo de aceste contraargumente, ei mai arată că limitarea "concertării" reprezintă, de fapt, o victorie a administratorilor SIF-urilor contra poporului, deoarece menţinerea difuziei acţionariatelor (în condiţiile tradiţionale de vot) ar face imposibile Adunările generale care să decidă schimbarea şefilor SIF-urilor care s-au eternizat la conducerea lor.

În opinia mea, acesta din urmă este un alt subiect şi necesită o analiză în sine. El este un efect al felului vicios cum este conceput votul în Adunările generale ale SIF-urilor şi, evident, poate fi soluţionat ca problemă, căci este de natură pur tehnică (în "era dematerializării" n-avem decît să imaginăm votul prin internet colectat şi transmis prin casele de brokeraj, sau altcumva echivalent). Şi aici, o decizie a Parlamentului ar fi într-adevăr necesară, dacă CNVM nu s-ar încumeta să o adopte şi să o impună.

Dar, în privinţa celorlaltor contraargumente, cred că dezbaterea ar trebui lărgită, pentru că prea au dreptate şi prea este absurdă noua reglementare ca să nu bată la ochi că aici este vorba despre cu totul altceva.

Acest altceva nu ţine de piaţa de capital. Acest altceva ţine de politică. Iar componenta politică din problematica SIF-urilor, chiar dacă este expediată cu dispreţ de oamenii pieţei, vine din istoria edificării actualelor SIF-uri şi nu poate fi ignorată fără să se răzbune - fie că răzbunarea izbucneşte asupra pieţei, fie că răbufneşte în economie.

De aceea m-am simţit dator să reamintesc că SIF-urile provin din fostele FPP-uri cărora le-a fost împărţită ţara în cinci regiuni ca să gestioneze cîte 30% din ce industrii şi servicii se găseau acolo. Această aproape o treime de avuţie a fost distribuită gratuit populaţiei de vîrsta majoratului care a supravieţuit comunismului, pe considerentul că are dreptul la ea în virtutea aportului ca popor exploatat de Ceauşescu şi Gheorghiu Dej, fără răsplată pe măsură.

Deschidem aici o paranteză. În realitate, treimea gratuit acordată a prilejuit statului să-şi însuşească 70% dintr-o avuţie care, de fapt, nu era a sa. Dacă judecăm conform Constituţiei comuniste, atunci vom constata că aceasta era "avuţia întregului popor" iar nu a statului. Căci statul nu a deţinut în proprietatea sa nimic, niciodată, ci doar "bunuri obşteşti".

De aceea, în mod normal, dar şi în virtutea legii de revendicare a proprietăţilor, Avocatul Poporului ar trebui (ar fi trebuit, deja) să revendice de la Statul Român, celelalte 70% care i-au fost confiscate poporului (nu-i aşa că-i dulce?!, cu ocazia privatizării am asistat la cea mai mare etatizare din istorie!). Dar mă opresc aici cu paranteza, pentru că ştiu că va fi privită ca o năzbîtie astăzi (nu ştim ce ne rezervă viitorul).

Ăştia 30% pe care i-am primit gratuit nu ni s-a spus niciodată c-ar fi fost vreo şpagă de nivel naţional ca să ne ameţească şi să nu băgăm de seamă la ceilalţi 70%. Nu, pe atunci eram guvernaţi de nişte comunişti camuflaţi în social democraţi păstrînd, încă, reflexe pentru aparenţa socialismului (mai ţineţi minte conceptul de "economie socială de piaţă"?).

Desigur, în prezent, printre mafioţii cu mătuşi, este greu să-i mai recunoşti pe socialiştii de ieri, dar, la începutul anilor nouăzeci, ei vroiau să spună că duc grija poporului. Şi au inventat cele cinci FPP-uri, ca să gestioneze partea cu care a împroprietărit poporul gratuit.

Popor pe care l-a considerat suficient de prost ca să-şi piardă pe nimic ce-a primit pe daiboj.

Şi suficient de prost ca să nu ştie să-şi valorifice milionul cu care s-a îmbogăţit fiecare.

Pentru asta au inventat transformarea FPP-urilor în SIF-uri.

În rezumat: SIF-urile cores-pund unei strategii politice (aşa-zis) social-democrate de tranziţie spre capitalism, cu funcţia să apere poporul prost de injustă deposedare şi să-l ajute la valorificare (maximă, prin colectivizarea avuţiei).

De aici, din această componentă de strategie politică, decurg limitările de concentrare ale acţiunilor SIF.

Altfel, dacă SIF-urile ar fi fost concepute drept societăţi comerciale oarecari, fără rol social-politic, limitările ar fi fost considerate absurde, de la început. Amintiţi-vă, însă, că mult timp - ani - nu ne-a deranjat că achiziţia de SIF-uri este limitată la o pondere, ba chiar şi acum găsim, oarecum, că acest lucru este rezonabil.

Din cauza asta, SIF-urile sînt o ciudăţenie gotică, desprinsă, parcă, din picturile fantasticului Bosch (nebun cu certificat, din Evul Mediu): ele sînt, în acelaşi timp, atît societăţi comerciale, dar şi un fel de fonduri mutuale (ştiţi, desigur, că fondurile mutuale sînt guvernate de principiul "un om, un vot", iar nu ca în societăţile comerciale unde ponderea votului este dată de ponderea deţinerii de acţiuni).

De aceea, dezbaterea în jurul problemei "concertării" în SIF-uri trebuie să fie mai largă decît arondată, doar, termenilor pieţei. Sugerez că problema trebuie pusă în termeni politici: să fie evaluat rolul social-politic al SIF-urilor (cel destinat, faţă în faţă cu cel pe care realmente l-au jucat); să constatăm dacă acest rol iniţial imaginat ne-a fost necesar şi mai ales, dacă se mai potriveşte acum nevoilor noastre; şi dacă încă ni se potriveşte, atunci să facem aşa că să-l joace, iar dacă nu, atunci să îngropăm cal-măgarul care n-a ajuns catîr şi să facem din SIF-uri nişte fără limite societăţi comerciale.

Atenţie!, SIF-urile sînt instrumente destinate unei populaţii majoritar paupere - ne-om fi îmbogăţit între timp? Ni s-a-ngro-şat pătura mijlocie?