Spaţiul bugetar destinat salarizării

În legătură cu mult aşteptata "lege a salarizării unitare", probabil că cel mai important aspect, pe lângă rezolvarea inechităţilor, este cel al spaţiului bugetar de care România poate dispune, astfel încât creşterea salarizării bugetare să fie sustenabilă şi să rezolve nişte probleme, nu să creeze mai degrabă altele, în viitor, potrivit lui Cosmin Marinescu.

De aceea, pentru a nu pune carul înaintea boilor - vorba aceea, se impune evaluarea anvelopei bugetare în care să se încadreze creşterea salarială.

Unii politicieni iau ca reper, de exemplu, media salarizării bugetare din Uniunea Europeană, care se cifrează undeva la 10% din PIB. Alte declaraţii au avansat chiar o ţintă de salarizare bugetară de până la 12% din PIB.

O primă observaţie - metodologică - este aceea că raportarea comparativă a cheltuielilor bugetare la PIB este în general înşelătoare, deoarece între România şi majoritatea ţărilor UE există diferenţe semnificative în privinţa mărimii bugetelor publice. De exemplu, veniturile bugetare totale se ridică în UE la o medie de circa 45% din PIB, în timp ce România se plasează în aceşti ani, poate prea optimist, la 31-32% din PIB (procente asupra realizării cărora încă planează multe şi apăsate semne de întrebare).

În acest sens, este profund eronat ca pentru fiecare categorie de cheltuială bugetară să stabilim ţinte corespondente cu media UE, prin ponderea acestora în PIB. Fireşte, poate fi un exerciţiu statistic seducător, însă este destul de limpede că această aritmetică se întinde dincolo de "plapuma" bugetară.

De aceea este importantă structura bugetară, adică raportarea fiecărui tip de cheltuială la bugetul din care provine. De exemplu, în cazul României, salarizarea bugetară cash prevăzută în 2017 este de 7,8% din PIB. Aceasta echivalează cu o pondere a cheltuielilor salariale în total venituri bugetare de 25% (facând raportul dintre 7,8% din PIB - salarizarea bugetară şi 31,2% din PIB - total venituri bugetare). Aşadar, în prezent, cheltuielile salariale reprezintă un sfert din veniturile bugetului general consolidat al României.

Din acest punct de vedere, România este deja în linie cu media salarizării bugetare din UE, a cărei pondere în totalul veniturilor bugetare este de circa 22%. Analiza comparativă pe standarde ESA accentuează şi mai mult poziţia relativă în context european, aşa cum arată diagrama de mai jos.

Evident, pot fi luate ca reper şi ţările UE cu salarizări bugetare mai generoase, de circa 12% din PIB, cum ar fi de exemplu Franţa, Suedia, Belgia, Grecia. În acest caz, însă, ponderea salarială în total venituri bugetare pe standarde ESA este chiar mai redusă decât a României.

Dacă salarizarea bugetară în România ar fi împinsă către vârful ierarhiei europene, aceasta s-ar traduce printr-o pondere a salarizării bugetare cash de circa 26-27% din total venituri. În această ipoteză ambiţioasă, "pragul de corespondenţă salarială" ca procent în PIB ar coincide unei anvelope salariale de circa 8,3-8,5% din PIB (atât ar reprezenta ponderea de 26-27% cheltuieli salariale cash într-un total al veniturilor bugetare de circa 32% din PIB).

Ca atare, în raport cu anvelopa salarială actuală de 7,8% din PIB, spaţiul bugetar ar fi de doar 0,5-0,7 puncte procentuale din PIB. Cu alte cuvinte, în ciuda angajamentelor, posibilităţile sunt limitate - cel puţin dacă vrem să ne păstrăm în zona "echilibrelor europene", atât bugetare, cât şi salariale.

Însă nu trebuie exclusă de plano situaţia în care politica guvernamentală ar recurge, surprinzător, la diverse ajustări structurale şi măsuri de eficientizare, care să asigure spaţiul bugetar destinat salarizării, însă în mod credibil şi responsabil.

PS: deşi am invocat anumite ţări UE cu salarizare bugetară mai generoasă, aceste exemple nu sunt totuşi dintre cele mai elocvente în materie de responsabilitate fiscal-bugetară, de unde şi riscuri suplimentare asupra finanţelor publice pe măsură ce orizontul expansiunii economice se va îngusta.