SUPERMARKETUL DIN CÂMP: Jaf în hambare

• Producţia agricolă record excede posibilităţilor de gestiune ale fermierilor

• Agricultorii susţin că sunt jefuiţi prin taxele depozitarilor

Producţia-record de cereale anunţată pentru anul acesta i-a surprins pe agricultorii noştri nepregătiţi, ca întotdeauna. Din cauza competiţiei de pe piaţă şi a unei producţii de cereale de patru ori mai mare decât anul anterior, producătorii agricoli se plâng că îşi vând grâul la un preţ de "mizerie", de 0,3 lei pe kilogram.

Ei susţin că până şi costurile de producţie depăşesc 0,5 lei pe kilogram şi că sunt aduşi la sapă de lemn de samsarii care le cumpără marfa sau, mai nou, de depozitarii care au devenit "agenţi" economici.

În al doilea rând, cantităţile mari de cereale, de 2,8 tone la hectar (potrivit Eurostat), au nevoie de spaţii de depozitare. Tot mai mulţi producători agricoli se plâng de lipsa aces-tor spaţii sau de faptul că sunt "jefuiţi" de către ceea ce ei numesc "cartelul depozitarilor". Ca să-şi depoziteze cerealele până la găsirea unui cumpărător, producătorii agricoli susţin că sunt nevoiţi să suporte taxe consistente impuse de depozitar, similare ca număr, celor practicate de supermarket în relaţia cu furnizorii.

Potrivit lui Marcel Cucu, preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR), problemele apar îndeosebi când vine vorba de marii depozitari, care au achiziţionat fostele silozuri ale statului şi care, după cum o spune, s-au coalizat într-un cartel care şi-a uniformizat "chiriile" la un nivel foarte ridicat.

Marcel Cucu ne-a enumerat câteva taxe plătite de agricultori pentru depozitare: taxă de depozitare, taxă de recepţie, taxă de uscare, taxă de udare, taxă condiţionare şi taxă de livrare. Pe lângă cele trei taxe de bază (n.n. de recepţie, depozitare şi livrare), agricultorii reclamă că depozitarii le impun taxe complementare, precum cea de condiţionare, adică de "curăţare" a grâului, chiar dacă acesta este de calitate.

Potrivit lui Cucu, această taxă are o valoare de o treime din preţul taxei de depozitare.

La rândul lor, reprezentanţii depozitarilor ne-au declarat că acordă agricultorilor o serie de facilităţi, precum achiziţia mărfii sau depozitarea în condiţii optime. Cristian Iordache, reprezentantul "Comcereal" Olt, ne-a declarat că societatea sa achiziţionat de la producători 10.000 de tone de grâu la un preţ de 0,5 lei pe kilogram şi că există o cerere de depozitare pentru alte 5.000 de tone.

Agricultorii se plâng că nu au altă alternativă, întrucât bani nu sunt pentru construcţia unor silozuri proprii, iar statul, conştient sau nu, este legat de mâini şi de picioare. Şi asta deoarece, după privatizarea silozurilor şi a depozitelor de stat, cele 300.000 de tone care constituie rezerva de grâu a statului sunt găzduite tot în silozurile şi depozitele private.

Pe de altă parte, Marcel Cucu a admis că o parte din vină o poartă şi agricultorii, care nu au fost capabili să-şi construiască propriile silozuri sau să se asocieze în grupuri de producători sau cooperative prin intermediul cărora ar putea, în comun, să realizeze acestei spaţii. De aceeaşi părere este şi Ştefan Nicolae, preşedintele Federaţiei "Agrostar" care a precizat că, prin asociere, producătorii agricoli ar putea să exercite o presiune suplimentară asupra depozitarilor sau, să-şi vândă cerealele când vor, fără grija chiriei, la un preţ convenabil.

În plus, posibilităţi de finanţare există. Colac peste pupăză, prin aprobarea Statutului Fondului de Garantare pentru Certificatele de depozit, dependenţa agricultorului de "cartelul" depozitarilor creşte. Deşi , potrivit legii, depozitarii trebuie să plătească fondului o contribuţie de 0,5% din valoarea de piaţă a seminţelor depozitate, în fapt, taxa este suportată tot de către agricultori, susţine Daniel Botanoiu, preşedintele Federaţiei Naţionale a Producătorilor Agricoli din România.

De altfel, agricultorii sunt nemulţumiţi de implementarea certificatelor de depozit (n.n. documentul este eliberat de depozitar şi atestă calitatea şi cantitatea mărfii depozitate) şi susţin că statul ar trebui să găsească o metodă de confinaţare sau de sprijin pentru construcţia de noi silozuri sau spaţii de depozitare, mai ales în condiţiile în care depozitarii le cumpără recoltele pentru a le vinde ulterior la un preţ convenabil.