Taxe zero

Iată cum se plăteau impozitele anuale în Nüremberg, unul dintre oraşele libere ale Imperiului. Într-o zi de sărbătoare, în catedrala oraşului, cufărul municipalităţii era aşezat în faţa altarului. După aceea, într-o ceremonie elaborată, notabilităţile oraşului treceau pe rând prin faţa cufărului, depunând fiecare o pungă cu bani. Nimeni nu-i întreba cât, nu era o cotă precisă, dar ei trebuiau să jure cu aceas­tă ocazie că au contribuit corect la finanţele publice.

Nu propun acest aranjament medieval ca alternativă la programele fiscale ale partidelor. Dar merită să ne aducem aminte de el. Se spune că istoria Occidentului a fost - conform celebrei observaţii a lui Hegel - una a progresului libertăţii. Dar istoria fiscalităţii moderne e proba, mai degrabă, a unei involuţii. Într-un oraş-stat precum Nüremberg, majoritatea cetăţenilor nu plăteau niciun fel de taxe.

De ce plătim, aşadar, taxe statului? Puţină lume îşi pune astăzi această întrebare. Mulţi presupun că "aşa e normal". Că e nevoie de "investiţii în infrastructură". Sau în "programe sociale". Dar toate acestea existau şi înainte. Şi încă într-o lume în care a construi o catedrală sau a administra un aşezământ pentru bolnavi era mai dificil decât acum. Într-o lume în care războaiele - care se cereau finanţate la rândul lor - erau un lucru comun. Cumva însă, autorităţile se des­curcau, de regulă, cu impozite mult mai mici. În preajma Războiului Civil, majoritatea americanilor plăteau statului federal un impozit de 3%.

Iată de ce vă propun să privim taxele aiuritoare de astăzi mai degrabă ca o excepţie decât ca o regulă. Iar întrebarea e legitimă: sunt ele justificate?

Eu cred că nu. Motivul? Statul este oricum bogat. E imoral şi ineficient economic ca el să mai bage mâna în buzunarele noastre, cel puţin pe timp de pace.

Era o vreme în care era considerat anormal ca suveranul să ia direct de la supuşi. Republicile şi principii aveau sursele lor proprii de venit. Aveau pământuri, manufacturi sau mine. Dar statul modern are chiar mai mult. El încasează taxe de timbru, drepturi de survol şi exploatează resurse minerale despre care înaintaşii săi medievali nici nu bănuiau că există. La imensitatea bogăţiilor şi proprietăţilor pe care le are, mai degrabă statul ar trebui să ne plătească pe noi, cetăţenii.

Cum am ajuns aici? În parte, aceasta e o moştenire a erei "războiului total". Angajate într-o luptă titanică pentru supremaţie sau supravieţuire, statele moderne au extins fiscalitatea dincolo de orice graniţe imaginabile pe vremea Renaşterii sau Iluminismului. Interesant însă e că pe timp de pace statul a ezitat să revină la dimensiunile anterioare. Banii au continuat să fie extraşi. Doar justificările s-au schimbat.

Aşa am ajuns în situaţia de azi, în care circa jumătate din banii aflaţi în circulaţie se învârt în orbita statului. O bună parte dintre aceştia sunt extraşi prin impozite directe, despre care presupunem că sunt rezonabil de corecte.

Dar ele nu sunt. De curând, unul dintre bogătaşii Româ­niei, un personaj estimat la 2,5 miliarde de euro, urla într-o emisiune că el plăteşte anual 10 miloane de euro în taxe. Lui i se părea mult. Dumneavoas­tră, care plătiţi 16% impozit pe venit, cum vi se pare?

Ceva nu se leagă. Avem un guvern, zice-se, liberal. Şi de circa un an tot ce auzim de la guvernanţi e o listă de pomeni. Medicamente, calculatoare, cornuri cu lapte, gaz de sobă, bilete la Mamaia şi panouri solare. Toate din impozite, adică tot din buzunarul nostru. Unde e limita? Aştept cu interes subvenţionarea lenjeriei de corp, în numele liberalismului triumfător.

Nivelul impozitării e un indicator destul de bun pentru a evalua eficienţa, justeţea şi natura guvernării. Câtă încredere să avem în nişte guvernanţi care sunt incapabili să administreze profitabil imensul domeniu public?

Iată de ce unul dintre marile scopuri ale guvernării trebuie să fie reducerea spre zero a impozitelor. Există destule state în care acestea sunt oricum reduse. Aproape de graniţele noa­stre, în Macedonia, rata impozitării este de doar 10%. Multe state extrem de prospere, din Bahamas până în Monaco, nu au aproape deloc taxe. Mi se va răspunde că aces­tea sunt state mici. Dar au ştiut să îşi administreze eficient resursele pe care le aveau. Spre deosebire de marile birocraţii naţionale care au astupat întotdeauna găurile din buget pe socoteala contribuabililor.

Mai e ceva în neregulă. Ni se spune, mai ales de către social-democraţi, că taxarea indivizilor e un act de "dreptate socială". Că reduce inegalităţile. Dar cu ce preţ? Cu preţul întreţinerii unei inegalităţi sfidătoare la extrem: aceea dintre un stat bogat şi atotputernic, pe de-o parte, şi, de partea cealaltă, individul de pe stradă, care a ajuns să fie tratat ca un calic perpetuu.

Se spune că acesta "este incapabil să îşi poarte de grijă". Posibil. Dar cine spune asta? Un stat care se dovedeşte, de circa un secol, cel puţin la fel de incapabil să îşi asigure suficienţa financiară. NOTĂ:

Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial