Telepopulismul

Traian Băsescu - un lider populist? Cel puţin aşa ar rezulta din titlul unui articol care îi este, altfel, favorabil preşedintelui Românei, apărut în numărul de vineri, 24 noiembrie, al International Herald Tribune. În divorţ cu clasa politică, în căutarea permanentă a susţinerii populare, Traian Băsescu foloseşte televiziunea ca pe o armă redutabilă pentru a păstra contactul, aparent direct, cu un electorat volatil şi indecis. Refuzând formele clasice de exprimare publică pentru că l-ar dezavantaja, pragmatic şi, de aceea, non-ideologic, ba chiar ostil etichetelor şi curentelor politice, Traian Băsescu cochetează permanent cu telepopulismul. Nu doar că se lasă surprins de obiectivul, niciodată neutru, al camerelor de filmat, dar intervine în direct în emisiuni ale unor posturi de televiziune pentru a pune lucrurile la punct. Ajuns în doi ani de la alegerea sa ca preşedinte singurul politician care depăşeşte 50% din încrederea populaţiei, la mare distanţă de următorii clasaţi, preşedintele României nu se sfieşte să abordeze temele cu un evident conţinut populiste pentru a-şi izola adversarii. Aşa a fost cazul corupţiei, folosită şi împotriva PSD şi a lui Adrian Năstase în campania electorală din 2004, dar şi, în varianta oligarhiilor plutocratice transpartinice, împotriva aliaţilor de la guvernare (liberali, conservatori sau UDMR-işti, după caz). Rămas aproape fără adversar, consolidându-şi poziţia, pregătind cu grijă atacurile următoare, preşedintele României nu este un caz izolat pe scena politică europeană. Aproape nu e ţară în Europa Centrală care să nu se confrunte cu acest fenomen caracteristic postcomunismului. Din Polonia în Slovacia, din Cehia în Ungaria, ca să nu amintim de Bulgaria, telepopulismul pune în minoritate clasa politică a tranziţiei. Iar vidul astfel creat poate fi umplut de oricine. El exprimă temerile şi frustrările unor populaţii debusolate.

Dar, nici în Occident situaţia nu e mai clară. ca să nu mai vorbim de valul de populism care a cuprins America Latină pe fundalul unui puternic puseu antinord-american. Sub diferitele sale forme ideologice sau post-ideologice, de dreapta sau de stânga, populismul a reuşit fie să blocheze reforma Uniunii Europene, provocând respingerea Constituţiei atât în Franţa cât şi în Olanda, cât şi să destructureze scena politică. Victoria lui Lech Kaczynski în Polonia în faţa liberalului Donald Tusk nu seamănă, oare cu victoria din alegerile peruane din 1990 a lui Alberto Fujimori împotriva lui Mario Vargas Llosa? Peste tot unde se manifestă această tendinţă politică care afirmă prioritatea intereselor poporului în faţa elitelor speculează fractura care desparte tradiţional clasa politică de societate.

Motivele acestei stări de fapt trebuie căutate în evoluţia societăţilor şi statelor naţiune în contextul globalizării economice şi a dominaţiei neoliberalismului. Mai întâi populismul a exprimat o reacţie de apărare faţă de presupusa sau reala instabilitate politică şi socială generată de tranziţie. Iar tranziţia nu este un fenomen est-european. Înaintea ţărilor foste comuniste America latină a experimentat din anii "80 propria sa tranziţie, iar Europa occidentală a resimţit din plin şocul trecerii de la stadiul naţiune la cel postnaţional. Personalizarea excesivă a vieţii politice, şi aşa destructurate, a contribuit la erodarea încrederii în instituţiile democratice. După unii, precum Jacques Rupnik care publica la începutul lunii noiembire un articol pe această temă în Telos, nu antidemocratismul, ci atiliberalismul ar fi nota definitorie a noului populism. Căci noul populism, tele sau ne-televizual, se raportează la economie. Suspectarea privatizărilor, la modă astăzi în România, nu exprimă oare chiar această tendinţă? După un deceniu şi jumătate de economie de piaţă entuziasmul pentru liberalismul economic s-a prăbuşit şi mulţi cer reîntoarcerea statului. Consensul în jurul democraţiei liberale şi a economiei de piaţă, care a dat consistenţa spaţiului politic postcomunist se sfărâmă sub efectul integrării, iar partidele tranziţiei, izolate şi anchilozate nu pot rezista ofensivei populiste. Spaima, multă vreme ţinută sub control, faţă de integrarea europeană a alimentat votul de protest.

De la început, din 1990, democraţia românească s-a aflat prinsă între populism şi demagogie. Mai ales că de la naţional-comunismul ceauşit la naţional-populism nu era decât un pas. Iluzoria stângă românească nu a putut corecta această tendinţă, ba, dimpotrivă, i-a cedat. În absenţa culturii civice, a informaţilor despre rolul, funcţionarea şi avantajele democraţiei, populismul avea calea liberă. Iar televiziunile nu au făcut decât să amplifice efectul.