To be, or not to be, I there's the point!

Îngrijorarea cu privire la depresiunea economică în care "a fost ajunsă" şi în care se zbate România, situaţie pe care nimeni n-o numeşte, dar care mobilează decorativ peroraţiile găunoase de la varii tribune ale poltronilor veniţi (prin natura funcţiei sau anume aduşi) să pună umăru", evită la unison să explice "adevărul", starea de avarie avansată în care se află România.

În fapt,

a) Formal - factual, funcţional şi operaţional - economia României a fost reorientată din anul 2005 după un "pattern" de creştere economică care a exersat specios o pastişă grosieră după modelul care a prăbuşit "tigrii" şi "dragonii" asiatici. Singura însuşire (nu calitate !) a acestui "tipic" plutocratic era şi - din păcate - este capacitatea sa de a escamota, evident, vremelnic, dezastrul economico-social generat de distrugerea surselor de venituri de care dispunea economia reală (mai ales de privatizarea renegociată în post-privatizare!).

b) Infra-structura ingineriei adoptate a fost fundamentată pe expansiunea şi exploatarea creditului "furnizor" (vezi nota 1) extern ca mijloc de refinanţare a importurilor dedicate satisfacerii cererii de consum final şi pe exploatarea bulei imobiliare ca mecanism de producere a valorii adăugate lipsă (expansiunea şi exploatarea creditului intern). Lipsită esenţial de controlul de fezabilitate economico-financiară necesar în managementul magistral al dezechilibrelor survenite pe fluxurile "in-out" de valori marfare şi financiare, această infra-structură a cres-cut fără măsură datoria externă pe termen scurt (pe calea extensiei, pe calea rostogolirii şi pe calea costurilor încălecate) şi a eşuat lamentabil într-un default tehnic de lichiditate - din păcate, şi extrem de costisitor - în decembrie 2008.

c) Pentru a amâna deznodământul, decidenţii - într-o nouă formulă - au îngenuncheat România în faţa marii finanţe inter- şi trans-naţionale şi-şi continuă periplul modificând "pattern"-ul iniţiat în 2005, prin adaptări precare (de "etapă"). În dispreţul cererii de restaurare a creşterii economice sănătoa-se şi stabile, Guvernul a hotărât - pentru a escamota coborâşul PIB - să crească "creaţia ex-nihilo" de valoare adăugată prin creşterea în volum a accizelor (mânărită prin lăsarea din mână a cursului de schimb în ziua Z(vezi nota 2) de BNR) şi prin ridicarea ratei standard a TVA (hotărâtă de Guvern printr-o ordonanţă de urgenţă vulgar para-economică) şi să controleze datoria externă pe termen scurt prin ros-togolirea "excesului".

Reţeta utilizată în completare - deloc productivă şi adânc imorală - constă în

- creşterea datoriei externe pe termen mediu şi lung (vezi acordul de tip "stand-by" şi cel de tip "24-month precautionary stand-by"(vezi nota 3) convenite cu FMI) [1],

- emisiuni de titluri de datorie suverană pe pieţele externe private [2] şi

- emisiuni de titluri de datorie publică licitate pe piaţa internă [3] (obligaţiuni cu regim "de stat" şi de "benchmark" denominate în lei şi valută care, volens-nolens, angrenează în cinematica îndatorării banca centrală!

d) Aflată în depresiune economică şi beneficiind de apatia de rău augur a decidenţilor, economia naţională îşi continuă periplul către previzibilul "default financiar suveran".

1. Statisticile date publicităţii de autorităţile Ţării în perioada 2001-2011 consemnează fără echivoc faptul că paradigma finanţării consumului final al populaţiei din datorie privată şi a consumului guvernamental din datorie publică fără a observa (cel puţin, conservativ) capacitatea economiei reale de a susţine importurile este ucigătoare, că, târâtă în anomie operaţională de un politic iresponsabil, delaolaltă cu cetăţenii săi, România moare. (vezi tabel 1)

2.Statisticile consolidate publicate de Banca de reglemente internaţionale(vezi nota 6) în "BIS Quarterly Review, September 2011" (Tabel 9A Consolidated Claims of reporting banks - immediate borrower basis) constată şi certifică faptul că România era ţinută - la sfârşitul lui martie 2011 - ca având obligaţii contractuale de plată deaproximativ 112,2 miliarde dolari (credite observate spre a fi - la scadenţă - onorate!). (vezi tabel 2)

Cele 112,2 miliarde dolari (Tabel 9B) reprezentau drepturi constituite asupra activelor financiare ale României ("claims vis a vis"), deţinute în principal de: băncile europene (109,423 mild. $ aproximativ 97,5%), Austria (42,9 mil. $), Grecia (22,1 mil. $), Franţa (12,8 mil. $), Italia (13,8 mil. $), Germania (2,9 mil. $), Anglia (2,3 mil.$), SUA (1,8 mil.$) ş.a.m.d.

3. Datele şi informaţiile sintetice prezentate de analiza complexă efectuată asupra situaţiei economico-financiare a României de Roubini Global Economics (RGE), o analiză dată publicităţii pe 19 august 2011(vezi nota 7) care acoperă intervalul 2001-2010, arată "în clar" că România merge ferm într-o direcţie greşită.

3.1. Riscul magistral de solvabilitate (Country Solvency Risk) măsurat prin rata datoriei externe (publică + privată) în PIB (External Debt/GDP• 100) a evoluat în perioada analizată după cum urmează: (vezi tabel 3)

În situaţia în care îndatorarea în valute forte a României (dimpreună, guvernamentală şi privată, externă şi internă, exclusiv creditele inter-bănci) depăşea 131 miliarde euro la sfârşitul semestrului I din acest an, când costurile datoriei externe pe 10 ani egalează în cuantum datoria externă acumulată, când decizia politică - financiară şi economică - cu privire la viitorul şi bunăstarea suveranului a ajuns să depindă "instituţional" de decidenţii externi, când consumul final al populaţiei este dependent de creditele furnizor externe (datoria externă pe termen scurt concura în iulie curent - ca volum - nivelul critic din decembrie 2008), eu spun că România - văduvită esenţial şi de trebuincioasa responsabilitate politică(vezi nota 8) - păşeşte apăsat spre disoluţia etatică. Şi soluţia nu este disoluţia!

Faptul că în totalul datoriei externe, datoria publică externă reprezintă 31,3% nu trebuie să inducă suficienţa în deciziile de de politici publice (tratatul de la Maastricht, indiferent la datoria privată, a stabilit pragul de avarie financiară suverană la 60% din PIB, referindu-se doar la datoria publică !). Diferenţa (68,7%) este reprezentată de creditele private, creditele externe de care depinde bunăstarea în consum a populaţiei (finanţarea şi refinanţarea importurilor curente), creditele prin care - cu supra-costurile adiacente - sunt puse la dispoziţia populaţiei produsele pe care România nu poate sau, nu mai poate, să le producă!

3.2. Riscul suveran de solvabilitate (Sovereign Solvency Risk) măsurat prin rata datoriei publice (guvernamentale) ca procent din PIB (General Gouvernment Debt/GDP• 100) a evoluat în perioada observată după cum urmează: (vezi tabel 4)

Datele şi informaţiile preluate din statisticile date publicităţii de BNR şi MFP arătau că la sfârşitul semestrului I din anul curent datoria publică contractată şi trasă de guvern însuma 49,04 miliarde euro, din care, credite în valută - 32,75 miliarde euro şi credite în moneda naţională - 67,90 miliarde lei (16,29 miliarde euro, la cursul mediu de schimb).

• Clarificări necesare

Deşi, în volum, acumularea datoriei publice a constituit în perioada 2005-2008 un proces dinamic, pe fondul creşterii PIB la perioadă, parcursul indicatorului privind riscul suveran a avut un trend descendent.

În ultima perioadă (2009-2011), pe fondul scăderii aportului economiei reale la PIB (în primul rând, o consecinţă a prăbuşirii pieţei imobiliare!) şi al politicilor publice neconforme cu cererea de ocupare în economia reală, deficitul bugetar s-a adâncit şi cronicizat. Acoperirea lipsei de resurse bugetare astfel create şi întreţinute a reclamat şi reclamă în continuare atragerea de resurse financiare "în completare" care - în contextul unei incapacităţi crase de a absorbi fondurile europene nerambursabile - s-a calat pe emisiuni de titluri de datorie publică (denominate în lei şi în valută) al căror rezultat incident a fost creşterea datoriei publice şi, inerent, creşterea valorică a transferurilor de resurse financiare "fără echivalent" (dobânzi, comisioane, prime de emisiune, disconturi etc.).

Pe fondul inexistenţei politicilor de relansare economică, a ineficienţei măsurilor de politică fiscală şi para-fiscală hotărâte de executiv şi a scăderii PIB, riscul suvernan de solvabilitate a înregistrat o creştere cu aproape 1 punct procentual pe lună, care - la sfârşitul perioadei observate - contabiliza o adâncire cu 28,7 p.p.

3.3. Rata datoriei externe în rezervele de schimb oficiale (Total External Debt/Official Forex Reserves• 100) (vezi tabel 5)

Adâncirea riscului de solvabilitate măsurat prin discrepanţa dintre datoria externă şi rezervele valutare oficiale constată, dincolo de creşterea datoriei externe a României şi apariţia unei cereri specioase de politici financiare, respectiv, de reaşezare structurală a datoriei externe pe termene de maturitate, cu focalizare pe datoria externă pe termen scurt - secvenţa de al cărei nivel şi capacitate de onorare depinde direct starea de "default" financiar a României.

Cererea fermă de reechilibrare care se amplifică odată cu creşterea descoperirii valutare generate de îndatorarea externă necontrolată a generat specios nevoia acordului stand-by de la FMI, prefigurarea acordului de tip "precautionary" şi o scădere în trepte a rezervelor minime obigatorii (infuzia de licihiditate denominată în valută prin acest procedeu se cifrează la peste 3 miliard euro!)

3.4. Capacitatea de plată a unui împrumutat (debitor) de a-şi onora datoriile externe (solvabilitatea magistrală) se rezumă sintetic raportând obligaţiile de plată scadente (datoria externă pe termen scurt + datoria externă pe termen mediu şi lung scadentă + depozitele pe termen mediu şi lung ale non-rezidenţilor) la rezervele în valută oficial constituite (Official Foreign Exchange Reserves). Vorbim, în fapt, de indicele vulnerabilităţii financiare (External Vulnerability Indicator - EVI(vezi nota 9) ) . Conform calculelor RGE, evoluţia acestui indice în perioada menţionată a generat următoarea statistică: (vezi tabel 6)

Notă Nivelul indicelui pentru sfârşitul anului 2011 s-a determinat prin extrapolare pe baza modificărilor termenilor inter-relaţionaţi constatate în primul semestru din anul curent.

Toate centrele de putere şi de expertiză economică, ori financiară din Lume ştiu că incapacitatea de plată (statisitică, tehnică, instrumentală) - în termenii agreaţi de marea finanţă inter- şi trans-naţională, de agenţiile internaţionale de rating şi de cerberii operaţionali ai pieţei financiare - defaultul financiar suveran constituie o realitate dramatică de care România s-a apropiat periculos (doar 8,7 puncte procentuale ne despart de riscul sinistrului financiar!) şi care, fatidic, se va produce dacă ritmul îndatorării se menţine, dacă actualele politici publice rămân tributare "pattern"-ului actual şi dacă nu se iau măsuri radicale pentru resuscitarea producţiei de valoare adăugată în economia reală spre a struni datoria externă pe termen scurt!

Această vulnerabilitate.

4. Creditul intern. (vezi tabel 7)

Observat în structura public/privat ca pondere în PIB şi ca ritm (modificarea de la an la an), creditul intern (exclusiv creditele inter-bănci) semnalează trei "pattern"-uri distincte în procesarea financiară a politicilor de solvabilizare a consumului final (în economia reală) şi a politicilor bugetare (în economia publică).

- tendinţa magistrală în perioada 2001-2004 relevă o orientare fermă a politicilor publice - consonant creşterii economice - către resorbţia datoriei publice interne şi modelarea creditului privat în sinergie cu creşterea reală a PIB;

- pe fondul bulei imobiliare susţinute prin îndatorarea sectorului privat şi întreţinute prin explozia creditelor de nevoi personale (cu buletinu"!), în perioda 2005-2008, tendinţa magistrală s-a exprimat printr-o exacerbare a consumului privat "pe veresie" (ponderea în PIB a crescut cu + 23,5 p.p) şi - pe fondul ingineriei financiare neo-liberale (nevoile publice de resurse bugetare au fost îndestulate prin vânzarea de impozite pe credit!) - prin protejarea bugetului de costurile fără echivalent care ar fi însoţit escaladarea gradului de îndatorare publică ;

- începând cu 2009, tendinţa magistrală revelă o schimbare radicală de "pattern". Prin decizia de finanţare a veniturilor bugetare lipsă şi a excesului de cheltuieli (deficitul bugetar asumat !) din datorie publică internă s-a optat pentru creşterea în ritm susţinut a expunerii guvernamentale faţă de sistemul bancar autohton.

Datoria publică internă - în lei şi în valută - a crescut astfel în medie cu 5,3 p.p./an, ajungând la sfârşitul semestrului I din anul 2011 la 14,7% din PIB.

4.1. Rata creditului intern în PIB (Domestic Credit/GDP• 100) a urcat după noul "tipic" cu 20 p.p. în 30 luni. (vezi tabel 8)

5. Capacitatea bugetară de susţinere/finanţare a datoriei publice guvernamentale

Evoluţia datoriei publice guvernamentale (General Government Debt) ca pondere în reţeta bugetară primară (General Government Revenue) exprimă pe fond presiunea financiară generată de serviciul datoriei publice asupra veniturilor bugetare şi măsoară riscul de default bugetar. După decembrie 2008, obligaţiile financiare guvernamentale măsurate prin datoria publică acumulată au înregistrat - pe fondul deteriorării capacităţii de finanţare a cheltuielilor publice din fiscalitate şi al excesului de cheltuieli publice comis de executiv - o presiune crescândă asupra resurselor de venituri publice curente, care, măsurată prin rata medie de creştere a riscului de "default" bugetar (datorie publică/venituri guvernamentale• 100) relevă o creştere medie cu 23,1p.p. /an, contextul bugetar îndreptăţind aserţiunea că va depăşi la sfârşitul acestui an reţeta bugetară : (vezi tabel 9)

5.1. Indicele expunerii financiare externe. Compararea activelor financiare deţinute la bănci membre ale Băncii de reglemente internaţionale cu pasivele financiare (obligaţiile) pentru care era ţinută România spre a fi onorate (Total liabilities due BIS Banks/Total Assets Held in BIS Banks• 100), constată bilanţier un dezechilibru dramatic. Vârful expunerii financiare înregis-trat la sfârşitul anului 2008 (când pasivele depăşeau de peste 18 ori activele), atenuat în 2009, a reintrat pe trendul ascendent în anul 2010 când excesul de pasive financiare (sau, în echivalent, deficit de active financiare) ajunsese la aproape 1400%. (vezi tabel 10)

• Două realităţi "fără perdea" şi corolarul lor

Îndatorarea în valute forte a României (creditele comise - dimpreună - de sectorul public şi de sectorul privat) depăşea la sfârşitul lui iunie 2011 cu două puncte procentuale PIB-ul ţării.

Îndatorarea în lei (creditele contractate şi trase de sectorul public şi de sectorul privat) însuma la aceeaşi dată aproape 150 miliarde lei, adică, aproximativ 28,0% din PIB.

Când, în fapt, obligaţiile financiare asumate - voit şi nevoit - de sectorul public şi privat reprezintă însumat aproape 130% din PIB (în echivalent la cursul mediu de schimb vorbim de aproximativ 166 miliarde eurouro !), ieşirea nu se mai poate face prin sărindare!

6. De fapt, ce se întâmplă?!

Captive creditelor contractate, veniturile curente ale populaţiei sunt amanetate pe termen mediu şi lung şi - hărtănite de curbele de sacrificiu impuse de Putere (măsurile de austeritate adoptate ţin mai degrabă de economia de război, decât de o economie în depresiune!) abia mai pot susţine consumul curent. Consecinţa implicită decurge de la sine: veniturile curente au devenit insuficiente pentru a mai susţine economisirea!

Confruntaţi cu recesiunea în adâncire care bântuie economic şi para-economic consumul final al populaţiei, cu incertitudinile şi precarităţile formale şi informale care bântuie economia publică şi economia financiară, agenţii economici din economia reală acţionează confuz zbătându-se între dileme insolubile, atât în ceea ce priveşte reluarea producţiei curente (creşterea riscului operaţional şi de curs), cât şi cu - mai ales - angrenarea în procese investiţionale (creşterea riscului de lichiditate, de solvabilitate, de curs şi de sistem).

Ca efect al celor două aspecte funcţionale neconforme şi în pofida lichidităţilor disponibile, funcţiile de finanţare, capitalizare şi refinanţare a fluxurilor din economia reală şi din economia pieţei de capital se restrâng.

Economia publică, dependentă de reţeta fiscală, recurge din ce în ce mai apăsat la credite interne şi externe, angrenând pe drumul servituţii, inclusiv, banca centrală (nevoia de lichiditate din sistemul inter-bancar este corectată, adesea suplinită, prin operaţiuni de "open market" având ca suport creaţia "ex-nihilo" de monedă).

În plus, deprecierea euroşi a US $ în raport cu valoarea de schimb - deontic impusă - dreptului special de tragere (DST) survenită la 1 ianuarie 2011 ca urmare a re-echivalării DST (Regula O-1) va avea ca efect o înrăutăţire a condiţiilor de derulare a clearing-ului la care este ţinută România în baza creditelor contractate şi trase în DST pentru că în constituirea contra-partidei în DST necesare onorării plăţilor scadente la creditele menţionate incumbă în noul regim de paritate costuri suplimentare (pentru că exporturile şi împrumuturile de rostogolire se realizează predilect în euroşi în US $, vom avea de-a face, în opinia mea, cu o scumpire a creditului în DST cu aproximativ 3,5%).

7. Lipsuri potrivnice

1 - lipsa suportului funcţional (politici publice proactive în domeniul ocupării salariale şi al parteneriatelor socio-economice, structuri flexibile dedicate stimulării, facilitării şi fluidizării absorbţiei fondurilor nerabursabile, mecanisme financiare şi fiscale pro-active economic dedicate focal creşterii, dezvoltării şi consolidării proceselor investiţionale în economia reală etc.),

2 - lipsa de probitate profesională în executarea contractelor economice derulate cu bani publici sau pe spesele avuţiei naţionale,

3 - destructurarea adâncă a suportului material necesar producţiei de valoare adăugată utilă,

4 - destructurarea flagrantă a infrastructurii instituţionale însărcinate cu securitatea socială şi cu prezervarea dinamică a capitalului social,

5 - lipsa instrumentarului şi a stimulentelor juridice şi economice de evitare a exceselor uzurare din economia financiară (prin creaţia "ex-nihilo" de monedă, creaţia "ex nihilo" de valoare adăugată din creaţia "ex-nihilo" de monedă etc.),

6 - lipsa voinţei politice necesare eradicării tarelor vizibil endemice care parazitează fluxurile de piaţă în cadrul cărora se realizează marfar producţia economică (omniprezenţa corupţiei şi a criminalităţii economice, dispreţul funciar faţă de cererea de concurenţialitate),

7 - lipsa de probitate morală în ocuparea funcţiilor publice (înlocuirea cererii de expertiză cu sinecura politică şi nepotismul flagrant),

8 - devenirea magistrală a dublului standard (evaluarea discreţionară a deciziilor politice, economice şi sociale asociate politicilor publice şi a finalităţii acestora) şi

9 - refuzul patent de a consolida financiar, patrimonial, administrativ şi penal responsabilitatea actului de putere,

10 - riscul de contagiune inerent crizei financiare (deja internaţionalizate), patent datorită expunerii externe excesive.

8. O concluzie "la 9 luni"

Raţiunea supravieţuirii României - ca entitate etatică, ca structură de interese constituită societal şi ca populaţie de consumatori - cere, deja imperativ, schimbarea în regim de urgenţă a "regimului". Delaolaltă, a celui economic, a celui financiar şi, cu atât mai mult, a celui politic. Indiferent pe ce cale!

• Soluţia

Într-o logică elementară, nivelul expunerii financiare externe - extraordinar şi, în obligată expansiune! - decurge din destructurarea adâncă la care a fost şi este supusă economia reală după decembrie "89 şi din soluţia de compromis adoptată de Putere pentru a escamota dezechilibrele - economice, financiare şi ocupaţionale - în continuă creştere.

Resorbţia expunerii externe, în fapt, reechilibrarea balanţei de plăţi prin dezvoltarea producţiei de export (ca suport al creditului), constituie singura soluţie tehnică de ieşire din depresiune a economiei naţionale (ca suport al ofertei) şi de ieşire din recesiune a veniturilor curente şi de înlocuire ale populaţiei (ca suport al cererii de consum final).

Factual, demersul prezumă eforturi de reconstrucţie globală a economiei reale care incumbă, fără nicio îndoială, în primă instanţă, confederarea forţelor politice, financiare, economice şi sociale potente la nivel naţional spre a conveni politicile magistrale şi regimul "de necesitate" al acestora.

Dat fiind că atât la nivel guvernamental, cât şi la nivelul bancherului naţional, deciziile de politică economică şi, în speţă, de politică financiar-bancară - fără excepţie, lipsite de necesarul respect faţă de cererea fermă de politici publice emanate concret de "suveran" - au fost "decise" în regim deontic, că asumarea lor s-a realizat în dispreţul responsabilităţii de drept (administrative, penale şi materiale) şi au rămas doar de domeniul responsabilităţii politice şi că nu se întrevede nimic, soluţia magistrală rămâne trezirea la realitate "de facto" a ... suveranului "de iure"!