Traian şi lupoaica levitândă

Luaţi cu guvernul care se coace greu şi cu cel care a trecut foarte repede riscăm să ratăm un fenomen istoric ce se petrece sub ochii noştri. Chiar în aceste zile, în aceste clipe, când dormim, când mergem la slujbă, cine mai are, când stăm prin şcoli, prin staţia de autobuz, degeaba la televizor, o legendă urbană se naşte. Nu are un nume, nici măcar oficial, iar cel popular, porecla, trebuie aleasă din mii de sugestii, foarte multe dintre ele de-a dreptul geniale. Campania electorală nu are nicio şansă în faţa unui astfel de concurent care, cum a dat căldura de s-au deschis larg terasele din Centrul Vechi, s-a instalat şi el acolo, chiar pe treptele de la Muzeul Naţional de Istorie. E de bronz, a costat vreo 200 de mii de lei, dar nu se ştie cine a luat banii, că autorul a decedat acum 4 ani. Stă pe treptele ample ale muzeului - fost poştă -, dar nu cerşeşte. Cel puţin aparent, are mâinile ocupate. Sculptura recent inaugurată este un Traian, împăratul roman, gol-goluţ, ţinând în levitaţie în dreptul abdomenului o lupa capitolina victimă a mutaţiilor genetice. Iată că abţinerea de la miştouri pe seama arătării nu a putut dura prea mult, pentru că asta este starea de spirit, se risipesc spirit şi băşcălie în cantităţi atomice pe seama acestei sculpturi nou-nouţe. Simpla descriere este ea însăşi o glumă: un bărbat nud cu muşchii, inclusiv fesierii, foarte proeminentizaţi, cu o tunsoare ciudată dar care, ne spune cultura, era specifică romanilor, desculţ şi gol, cu mâinile a îndurare îndoite în faţă. În dreptul pieptului a fost plasată o lupoaică sutienless, în stilul roman şi legendar al sculpturii, cu ugere conice, în număr impar şi evident redus, pentru a face loc mâinilor împăratului, una sub bot şi alta eşuată undeva printre picioarele din spate. În mod clar, animalul nu este ţinut pe braţe de Traian, deci nu are sprijin politic. Plasarea în dreptul pieptului a animalului-jucărie lasă vederii organele genitale externe ale bărbatului, într-o uşoară erecţie sau începutul a ceea ce ar fi putut fi un punct tare al expunerii. Animalul este ţeapăn, ca un căluţ de lemn sau ca statuia antică a lupoaicei care i-a alăptat pe fondatorii legendari ai Romei, Romulus & Remus. Ciudăţenia compoziţiei este completată de coada încordată ca o săgeată a doamnei lup, paralelizând solul şi, mai ales, de creanga ce îi este înfiptă în gât, echilibrând coada fluturândă în partea opusă a sculpturii. Acum observi chipul straniu al animalului şi mai ales ciudata operaţie realizată de vreun doctor croitor frankensteinic, care i-a plasat acel par-fular în cap, în concordanţă cu rânjetul sinistru al bestiei. Aluzia devine clară, dar numai pentru cei îngăduitori şi culţi: este o simbioză între animalica biberoneasă a cuplului Double R şi steagul dacilor, cel cu cap de lup înfipt în par, care scotea şuiere teribile la fugă rapidă, astfel ca aerul să îi circule prin corpul de şarpe cu solzi şi păr. Stricţi să fim, nimic nu corespunde termenilor utilizaţi, nici bărbatul gol cu Traian cel care a avut grijă să rămână pe scena istoriei numai în armura uşoară a romanilor, nici craca decojită cu steagul dac şi nici căţelul ţeapăn şi rânjit cu statuia antică atât de expresivă, cu un animal supt, scheletic, având privirea unei mame hăituite. Cu siguranţă, cea plimbată de bucureşteanul gol este cea mai trăsnită lupoaică din câte îm-pânzesc Româ-nia şi chiar lumea.

Pentru un monument de for public, observaţia că dacii şi romanii au în lup un punct comun este mult prea puţin, mai ales că susţinerea artistică a acestei găselniţe este lamentabilă. Nuditatea personajului este, până la urmă, cel mai mic dintre reproşuri. Cel mai tare deranjează că aceasta nu ajută la nimic, nu susţine nici o idee, nici un fior. Reprezentarea este strict anatomică, a unui bărbat ieşit de sub duş, nimic din măreţia unui nud artistic. Plasarea monumentului pe scările Muzeului obligă privitorul sau mai ales trecătorul să stea cu ochii în zestrea genitoare a personajului uman, conform şcolii de perspectivă de la BCU Carol l, unde primul întâlnit privirii celor ce ies pe poarta mare a instituţiei este acelaşi complex funcţional sexual, de această dată aparţinând calului călărit de Rege.

Ar merita să plângem acum soarta Bucureştiului şi să trecem în revistă cruntele orori cu care a fost scălâmbăit, pe bani grei, într-o şocantă lipsă de gust artistic. Mulţi autori se repetă în onorarii iar principala lor calitate a fost conexiunea cu corul celor acreditaţi cu justiţie artistică. Sentinţa lor a venit deja: suntem un popor tâmpit de comunişti, în rândul cărora au activat puternic şi ei, şi nu pricepem cu arta. Adevărul este, însă, mult mai simplu şi, la fel ca monumentul, arată că Împăratul este gol. Aprobarea pentru ciudăţenie a fost dată chiar de preşedintele Comisiei Monumentelor de For Public a Ministerului Culturii. Un alt şef peste cultură, dar doar a Bucureştiului, aproba, cu câţiva ani în urmă, montarea unui uriaş geamantan Louis Vuitton peste Monumentul pompierilor din însângeratul Deal al Spirii. Un decent, ba chiar comun Bălcescu dinainte de 1989 a ajuns cu găuri în umăr şi picioarele tăiate sadic de pe la genunchi pe un cărucior cu rulmenţi pentru cerşetori, urcat pe o fântână arteziană într-un părculeţ central, unde primarul de sector i-a trimis şi două tunuri cu roţi, scoase anticipat la pensie.

Bucureştiul este plin de monumente cel puţin neinspirate, multe fiind realizate de Mircea Spătaru, recent dispărut, în timp ce Vasile Gorduz, autorul monumentului zoofilului sau al maidanezului, cum i se spune deja, a lovit peste Ocean, cu un Eminescu în cămaşă de casă şi cu chip de femeie cu minţile pierdute. Dar nici apariţia de pe Victoriei nu este singură pe lume. O realizare identică a fost urcată de spaniolii din Sevilla, oraşul natal al lui Traian, pe un soclu care duce cu ochii în soare vreo privire care caută sub căţea la "podoabele" împăratului roman, primul născut în afara "cizmei italice". O a doua, identică, stă ascunsă în tufele de Roma ale Accademiei di Romania. Acum nici pe Vasile Gorduz nu trebuie să îl acuzăm de întâmplarea de la Muzeu, el a murit în 2008, alţii au făcut dublura acum expusă.

Şi, totuşi, toate aceste informaţii, descrieri subiective şi opinii înţepate sunt inutile, insuficiente şi neputincioase. Trebuie mers şi văzută creaţia, trebuie zăbovit şi ascultat ce spun oamenii, trebuie să le vezi reacţia. Este incredibil, numai scântei şi perle de spirit se aruncă la picioarele celei mai noi statui din Bucureşti. Ce onomatopee, ce înjurături, ce exclamaţii, ce chicote, ce porecle, ce comparaţii, ce bancuri, ce persiflare, ce observaţii, ce aciditate, ce spontaneitate, ce ură, ce perplexitate, ce concluzii, ce reacţii, ce zeflemea, ce convorbiri telefonice, ce unghiuri de pozat, ce folclor urban. O aşa bogăţie ne-ar pune în fruntea naţiunilor, păcat că e doar spiritual, imposibil de tradus, imposibil de reprodus, totul fiind efemer precum curentul electric ce nu poate fi stocat. Ce omagiu lui Caragiale, ce îl băgăm în beznă clipă de clipă pe marele dramaturg psiholog la nivel naţional, la picioarele templului miştoului mitic, recent erectat, că doar aşa ar trebuit să se spună, englezit, în Bucureşti.

În acest timp, la New York, un cap de Prometeu de Brâncuşi era apreciat la 6-8 milioane de dolari, a intrat pe scenă la 4,7 milioane şi a ieşit la 12,6 milioane de dolari. Asta pentru că, are n-are treabă, orice specialist se raportează la Brâncuşi. În atare situaţii, îţi vine să "Strigătul" lui Munch, o variantă care a devenit cea mai scumpă operă de artă din lume, vândută fiind în seara lui Brâncuşi de la New York cu aproape de tot de 120 de milioane de dolari.