"Trăiască lupta pentru pace şi berea care mult ne place"

Havel dixit! Nimic nu mai e cum a fost!

În privinţa zilei de 1 Mai, paseiştii au şi ei, o dată, dreptate.

"Ziua oamenilor muncii, de pretutindeni" nu mai este decît un pretext, în care manifestaţiile sînt de rigoare, iar protestele un ingredient de culoare. Pentru ce au ieşit oamenii în stradă, anul acesta, şi împotriva a ce au protestat?

În spaţiul "socialismului real", al Europei, în afară de Rusia, nimeni nu a simţit nevoia să mărşăluiască pe străzi cu drapele roşii, strigînd lozinci anti-capitaliste, ori pentru a contribui la "promovarea păcii mondiale". Corvoada manifes-taţiilor în care participanţii erau mobilizaţi pe bază de tabel, dotaţi de autorităţi cu entuzias-mul necesar, plus materialele de propagandă aferente, a apus şi nu sînt mulţi cei care ar fi dis-puşi să reînvie "tradiţiile" de acest tip.

Rusia rămîne un caz special. Aici, "comunismul" este doar un alt nume al fostului "imperiul roşu". Privilegiile şi avantajele lui, materiale şi simbolice, sînt cele pe care ar vrea să le învie azi, cei ce le-au pierdut printre degete, într-o răscruce de istorie. Comuniştii ruşi au manifestat nu pentru că ar fi încă îndrăgostiţi de ideile lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, ci pentru că regretă timpurile cînd, sub cizma unui regim hiper-opresiv, ei puteau să defileze sub tribunele oficiale ca "cetăţeni mîndri" ai unuia din cele două centre de putere ale lumii. În restul "lagărului", singurele manifestări remarcabile sînt cele care omagiază capitalis-mul, mai mult decît ideile egalitariste ale socialismului. Concerte rock, în parcuri şi pieţe, ori refugii de lux, sau proletare, fiecare după mijloace. Tema care uneşte toate aceste manifestări şi manifestaţii ad-hoc este eliberarea, fie şi temporară, fie şi simbolică, de constrîngerile şi rigorile "Muncii", considerată şi resimţită, în această parte de lume, de cei mai mulţi, ca cea mai opresivă dintre valorile şi realităţile capitalismului. La noi, din idealurile socialiste, partidul port-drapel a reţinut doar orizontul precis marcat de cartonul cu mici şi sticla de bere. În rest, lumea ţine doar la "ziua liberă", pe care fiecare o iroseşte cum poate mai bine.

În cealaltă parte a Europei, cea a socialismului utopic, a socialismului de paradă intelectuală, de pus la butonieră, ori de asortat la costumul Armani, care merge atît de bine cu roşul cravatei, tradiţia a fost respectată. Cel puţin în Franţa şi Germania. În Franţa, manifestaţiile de stradă au fost un bun prilej pentru a continua presiunea asupra actualului guvern, măcinat de rivalităţile dinlăuntru, mai mult decît de revenirea în forţă a stîngii. O stîngă ce primeşte nesperate cadouri din partea guvernării şi priveşte tot mai încrezătoare spre alegeri. Ori poate spre încheierea unui ciclu, punînd capăt inconsis-tenţelor structurale ale celei de-a cincea republici, epuizată politic de epigonismul gaulist, în care se scaldă deopotrivă stînga şi dreapta.

În Germania, bătălia pentru confiscarea simbolisticii zilei de 1 Mai se dă de cîteva decenii între adepţii unui difuz eco-socialism, anti-militarist, anti-nuclearist, anti-fascist şi reprezentanţii cei mai radicali ai neo-nazismului local, dornici să provoace şi să aibă o istorie publică. Dacă este mediatizată, cu atît mai bine! Dacă se lasă şi cu o încăierare, cu poliţia sau cu adversarii ideologici, cu atît mai palpitant. Pe alte coordonate europene, în Italia, manifestările de 1 Mai au avut aceeaşi tentă socialistoidă, dominată anul acesta de "concertele publice".

Cel mai interesant peisaj politic, însă, l-a oferit, anul aceasta, America. 1 Mai a adus manifes-taţii de stradă fără precedent în istoria recentă a Noului Continent, avînd ca temă: "O zi fără emigranţi". În Statele Unite sînt între 12 şi 15 milioane de rezidenţi ilegali, cei mai mulţi integraţi de piaţa forţei de muncă, chiar dacă cu sincope, fără să beneficieze de nici una dintre formele de asistenţă şi asigurări la care au acces americanii cu acte în regulă. Dezbaterea politică privind gestiunea problemelor emigraţiei ilegale s-a aprins şi nu este deloc exclus ca algerile din această vară, ca şi cele prezidenţiale, peste doi ani, să aibă în miezul lor teme ale emigraţiei şi emigranţilor. Curentul "liberal" favorizează o abordare "realistă". Ea porneşte de la faptul că mulţi dintre aceşti emigranţi sînt deja integraţi social şi starea lor de fapt trebuie corelată cu starea juridico-legală. În felul acesta va creşte masa plătitorilor de impozite şi imboldul pentru legalizarea rapidă a situaţiei, mai degrabă decît dezvoltarea tehnicilor de evitare a autorităţilor. Pe de altă parte, aceşti oameni nu pot fi, pur şi simplu, internaţi în lagăre, puşi în închisori sau repatriaţi în cîteva ore, zile, săptămîni sau luni. Ceea ce se cere este abordarea structurală şi într-un context global a problemei, mai degrabă decît aprobarea altor legi restrictive, care nu vor putea fi aplicate sistematic, ori ridicarea unei "cortine de fier" la graniţă cu Mexicul. Anti-emigraţioniştii au, la rîndul lor, o largă reprezentare şi susţinere politică, mai ales în zonele în care emigraţia nu este o masă electorală semnificativă. Argumentul lor este că America nu are o politică anti-emigraţie, alte ţări, inclusiv din America Latină, sînt mult mai dure în această privinţă. Tot ceea ce se doreşte este limitarea sau chiar eliminarea uriaşei presiuni pe care "clandestinii" o creează asupra sistemului de asistenţă medicală, educaţional, juridic şi administrativ. În plus, controlul strict al emigraţiei, inclusiv măsurile de repatriere forţată şi expulzare, sînt necesare, devenind dimensiuni ale "luptei împotriva terorismului". La rîndul lor, "ilegalii Americii" au un argument forte: fără ei, treburile de rînd şi muncile "de jos" ale celei mai bogate naţiuni ar rămîne nefăcute. De la agricultura sezonieră, la curăţenia oraşelor şi de la construcţii civile, la asistenţa acordată persoanelor dezabilitate. O zi în care emigranţii ilegali stau acasă lasă America descumpănită şi mai săracă!

După experienţa lui 2006, se poate spune ca "1 Mai" nu mai este nici muncitoresc, nici socialist, nici de stînga, nici de dreapta, nici festiv, nici sărbătoresc, nici cultural, nici "de mase", nici al tinerilor, nici al pensionarilor. E un construct ideologic vetust, o pălărie pierdută de Caţavencu în învălmăşala de alaltăieri seară, de la întrunire, pe care încearcă să şi-o potrivească pe cap tot felul de cetăţeni turmentaţi ai planetei