Un alt fel de sfîrşit al istoriei

Puternica metaforă a lui Fukuyama, împrumutată din arsenalul hegelian al Prelegerilor de filosofie a istoriei, a fost utilizată pînă la tocire de jurnalişti. Îmi asum păcatul, dar ceea ce se în­tîmplă în lumea politicii mari, în­ce­pînd cu acest sfîrşit de săptămînă, este cu totul ieşit din comun. Un soi de nod gravitaţional major al politicii internaţionale, capabil să curbeze dimensiunea spaţio-temporală. Să genereze evenimente la dimensiuni istorice, ce au capacitatea de a schimba atît sensul, cît şi viteza ei de mişcare.

Europa se trezeşte din amorţirea inerţială la care părea să fi fost definitiv condamnată. Călătoria europeană a preşedintelui Obama reînvie parcă istoria drumului făcut de Roosevelt la bordul lui USS Augusta şi de Churchill pe puntea lui HMS Prince of Wales pentru întîlnirea din Newfoundland. Atunci, ca şi acum, rezultatele se concretizau într-o declaraţie comună, devenită pentru istorie Carta Atlantică. Era în august 1941 şi se puneau fundamentele lumii ce avea să se nască după încheierea celui de-al doilea război mondial. Acum, în Aprilie 2009, toată lumea aşteaptă aşezarea fundaţiilor pentru o altă lume, care să o înlocuiască pe cea haotică şi devorată de crize sistemice, născută după încheierea războiului rece. Cu siguranţă, nu s-ar fi ajuns aici, fără o ameninţare dramatică. Atunci, era războiul din Europa, al lumii libere împotriva celui mai mai agresiv proiect totalitar al secolului XX. Acum, este uriaşa destructurare, politică şi economică, ce ameninţă prăbuşirea lumii moderne, aşa cum o cunoaştem. Atunci, semnăturile Statelor Unite şi ale Marii Britanii erau suficiente pentru a schimba viitorul lumii. Astăzi, este nevoie de acordul Celor 20. În avant-premieră, la reuniunea marelui conclav, Preşedintele SUA s-a întîlnit succesiv cu Preşedintele Rusiei, cu cel al Chinei şi cel al Indiei. Astăzi, actorii care contează în lumea politicii globalizate sunt mult mai mulţi şi mult mai diferiţi ca istorie, cultură, obiective şi proiecte. Sunt însă tot atît de puternic legaţi unii de alţii, prin natura globalizată a lumii. Atunci, ca şi acum, poziţiile cu care a început reuniunea nu au fost nici pe departe cele cu care ea s-a încheiat. A fost nevoie de aliajul unic al voinţei şi viziunii politice, pentru ca temperatura înaltă a înfruntării de poziţii să nască oţelul pur al înţelegerii finale. Dacă Obama şi ceilalţi lideri reuniţi la Londra au, ca oameni politici, datele necesare pentru a feri Istoria de propriul ei sfîrşit, vom şti în curînd. Între soluţiile europene, care sprijină un cadru reglementativ nou şi puternic restrictiv, pentru lumea fi­nanciar-bancară şi cele anglo-americane, bazate mai mult pe politici de limitare a efectelor negative ale dereglementării şi pe recapitalizarea sistemului financiar internaţional, trebuie să existe o formulă a sintezei. Compromisul ar fi prea puţin.

Urmează reuniunea la nivel înalt a NATO, istorică, nu doar prin re­întoarcerea oficială a Franţei în structurile militare integrate, ci şi prin angajamentele pe care liderii politici le vor formula faţă de pacea şi securitatea globală. Acordul dintre universalitatea obiectivelor şi caracterul mult prea limitat, local, al mijloacelor puse la dispoziţia organizaţiei nu mai poate întîrzia. După cum este evident că, acum, este momentul unei hotărîri istorice care să armonizeze dezvoltarea NATO, cu proiectul întăririi componentei europene a securităţii internaţionale. Odată cu reuniunea de la Strasbourg-Kehl, vom şti dacă NATO este o instituţie capabilă să înceapă o nouă istorie, sau va fi condamnată să se hrănească doar cu ultimele firimituri ale celei ce stă să se încheie.

Ca şi cînd nu ar fi fost suficientă, densitatea evenimentelor este sporită de Summit-ul de la Praga al Uniunii Europene, ea însăşi confruntată cu necesitatea de a lua în piept decizii istorice: de la intrarea în vigoare a Tratatului constituţional şi pînă la stabilirea orizontului extinderii, capabil să cuprindă Turcia. Mai mult chiar decît NATO, Uniunea Europeană este expusă pericolelor stagnării politice, al lipsei de viziune şi voinţă pentru finalizarea proiectului.

De altfel, Turcia este un fel de punct final, de convergenţă, al evenimentelor. Vizita europeană a lui Obama se încheie la Ankara, conturînd viitorul unei balanţe geo-strategice care ar putea găsi Turcia definitiv ancorată de Europa şi destinul ei euro-atlantic, sau angajîndu-se într-o derivă istorică, legănată de iluzia auto-suficienţei şi a importanţei sale strategice în spaţiul strategic euro-asiatic.

Zilele acestea, staţi cu ochii pe istorie, pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!