Un nume celebru al muzicii noastre populare, Irina Loghin, a devenit ţinta ironiilor din presă la începutul deceniului trecut. "RASDAQ să fie arestat, dacă a furat!", cerea atunci parlamentarul PRM.
Dacă în cazul său, ignoranţa economică poate reprezenta o circumstanţă atenuantă, aceeaşi ignoranţă venită din partea unui bancher central nu poate reprezenta, evident, decât o circumstanţă agravantă.
Bloomberg a scris recent că "singurătatea în combaterea inflaţiei din Polonia îl supără pe un bancher central".
Creşterea presiunilor asupra băncii centrale pentru a acţiona, în condiţiile accentuării semnificative a presiunilor inflaţioniste, l-a determinat pe Jerzy Osiatynski, membru al Comitetului de Politică Monetară (CMP), să declare că "banca centrală nu deţine monopolul luptei împotriva inflaţiei".
În opinia sa, "salariile mai mari vor determina producătorii să-şi crească marjele de profit, prin majorarea preţurilor până la limita de suportabilitate a pieţei", după cum scrie agenţia de ştiri americană.
Dar nu asta scrie în toate manualele de economie, că producătorii urmăresc maximizarea profitului? Aceasta este, de asemenea, o ipoteză de bază în construirea modelelor economice, inclusiv a celor utilizate la nivelul băncilor centrale.
"Dacă se va întâmpla aşa ceva, atunci astfel de practici trebuie combătute de agenţia anti-monopol a statului", a mai declarat Osiatynski, în opinia căruia "dacă se doreşte o inflaţie mai scăzută, guvernul trebuie să ajungă la un compromis cu partenerii sociali în ceea ce priveşte majorările salariale, iar instituţiile de reglementare trebuie să apere competiţia, deoarece costurile sociale sunt mai reduse decât cele implicate de restricţionarea politicii monetare".
Oare Jerzy Osiatynski a lipsit de la lecţia în care li se spune studenţilor că "inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar, în sensul că poate fi produsă doar dacă există o creştere mai rapidă a cantităţii banilor decât a creşterii producţiei", după cum declara Milton Friedman?
Poate că da, deoarece a absolvit Şcoala Principală de Planificare şi Statistică din Varşovia în 1964. Între 1989 şi 1991 a fost director al Biroului Central de Planificare între 1989 şi 1991, apoi ministru de finanţe al guvernului de la Varşovia în perioada 1992-1993 şi, ulterior, membru al Parlamentului.
Osiatynski a mai fost consultant economic prezidenţial şi a ocupat tot un post de consultant în cadrul Băncii Mondiale. În decembrie 2013, profesorul Jerzy Osiatynski a fost numit membru al Comitetului de Politică Monetară din cadrul băncii centrale de preşedintele Poloniei, pentru un mandat care se încheie în 2019.
Dacă a fost numit acolo, înseamnă că trebuie să ştie ce distorsiuni poate introduce în economia reală o politică monetară ultrarelaxată, inclusiv în ceea ce priveşte reducerea artificială a costurilor de finanţare ale statului.
Între 2004 şi 2015, Produsul Intern Brut nominal al Poloniei a crescut de aproape 2 ori, în timp ce masa monetară în sens larg (M3) şi numerarul din circulaţie au crescut de peste 3 ori, pe fondul unei creşteri de aproape 4 ori a creditului acordat companiilor nefinanciare.
Strategia de politică monetară a Băncii Naţionale a Poloniei este ţintirea directă a inflaţiei, iar aceasta a fost adoptată în 1998. Din 2004, ţinta de inflaţie a fost stabilită la 2,5%, cu un interval de variaţie de 1 punct procentual în jurul ţintei.
Actuala dobândă de politică monetară, de 1,5%, este neschimbată din martie 2015 şi se află la minimul istoric. În ultimul raport de inflaţie al băncii centrale se arată că "recentele creşteri ale preţurilor au determinat şi creşterea aşteptărilor privind majorarea dobânzilor băncii centrale în 2018 şi creşterea randamentelor pentru obligaţiunile de stat".
Randamentul obligaţiunilor Poloniei cu maturitatea la 10 ani a înregistrat o medie de aproape 6% între 2004 şi 2012, în condiţiile în care media dobânzii de referinţă a băncii centrale a fost de 4,6% (vezi graficul 1 din pagina 1).
Pornirea tiparniţei BCE a permis Băncii Poloniei să treacă la reducerea agresivă a dobânzii de politică monetară, care a "împins" şi costul de finanţare pe 10 ani către minimul istoric de circa 2%, atins în ianuarie 2015.
Polonia a evitat recesiunea generalizată din Europa de la sfârşitul deceniului trecut printr-o stimulare fiscală majoră, care a determinat creşterea accelerată a datoriei publice.
Aceasta a crescut de peste două ori de la intrarea ţării în UE, în 2004, până la sfârşitul T3 2016, conform datelor oficiale (vezi graficul 2).
Creşterea ar fi fost mult mai mare dacă nu s-ar fi realizat naţionalizarea parţială a fondurilor de pensii private, respectiv a portofoliilor de obligaţiuni guvernamentale, în 2014, astfel încât să poată fi respectată limita constituţională a datoriei publice, de 55% din PIB.
După cum se observă, scăderea cu peste 100 de miliarde de zloţi a datoriei, în T1 2014, a fost urmată de reluarea creşterii accelerate, care pune sub semnul întrebării natura performanţei economice a Poloniei.
În ciuda unei rate a şomajului relativ ridicate, de 8,5% în februarie 2017, după o scădere de la 14% în 2014, presiunile salariale au crescut în ultima perioadă semnificativ, iar venitul gospodăriilor a înregistrat o creştere de circa 9%, după cum scrie Bloomberg.
Pentru Jerzy Osiatynski acest avans "puternic" înseamnă creşterea presiunii asupra inflaţiei şi face un apel către autorităţile guvernamentale "să-şi asume responsabilitatea pentru cel puţin unii dintre factorii interni care se află în spatele creşterii preţurilor".
Conform datelor oficiale, rata inflaţiei a rămas în teritoriul negativ între iulie 2014 şi octombrie 2016, iar apoi a "explodat" până la 2,2% în februarie 2017 şi a ajuns foarte aproape de ţinta de politică monetară.
În aceste condiţii, nu ar fi trebuit ca apelul să îndemne la o asumare a responsabilităţii, în acelaşi timp, şi din partea instituţiei monetare a statului? Sau şi aici "lucrează" doar forţe exogene, aflate dincolo de puterea şi responsabilitatea unei bănci centrale?
"Dacă guvernul va acţiona, va permite băncii centrale să continue susţinerea creşterii economice şi a angajării forţei de muncă prin menţinerea dobânzilor scăzute", a mai declarat Osiatynski, care arată, în acest fel, că, de fapt, Banca Poloniei este prinsă în capcana comună tuturor băncilor centrale: nimeni nu ştie calea de ieşire din politica monetară ultrarelaxată fără a determina implozia economiilor reale.
Membrul Comitetului de Politică Monetară al Băncii Poloniei nu a explicat, din păcate, şi de ce mai este necesară menţinerea dobânzilor departe de "normalitate" pentru o economie a cărei creştere este sustenabilă.
Tot Bloomberg a scris că un raport recent al Băncii Mondiale recomandă Poloniei "stimularea inovaţiei, reformarea pieţei muncii şi consolidarea instituţiilor statului", astfel încât să "completeze evoluţia sa remarcabilă şi să ajungă la standardele de viaţă din Vest".
Dar cum poate arăta stimularea, fie şi ea "dirijată", a inovaţiei sau reformarea pieţei muncii când un reprezentant al băncii centrale cere, pe fondul nostalgiilor sale, nici mai mult nici mai puţin decât "arestarea" preţurilor şi salariilor, astfel încât "planul" de inflaţie să fie îndeplinit cu orice preţ?