Vânzări sub acoperire, vânzări fără acoperire

În mod evident, dezvoltarea pieţei de artă de la noi a adus în lumina vânzărilor şi alţi artişti decât cei vânduţi în mod curent. Este o mică filosofie şi aici, şi nu este nicio formulă privind apariţia creatorilor pe piaţă. Au apărut lucrări de artă care erau disponibile iar cei mai mulţi autori erau cei mai productivi prezenţi în viaţa artistică din anii '50, apoi cei mai tineri, ai vremurilor de deschidere, de după 1965. Meşterii de dinainte de 1944 erau rari şi cei mai mulţi au continuat să lucreze în condiţii mai grele sau mai uşoare şi după venirea comuniştilor, cu tot cu ideologia lor, la care trebuia să se închine şi pensula, şi dalta.

În ultimii 25 de ani au intrat, chiar direct pe piaţă, artiştii care au trecut la cele sfinte şi eterne chiar în timpul tranziţiei de la comunism la altceva. Moştenitorii nu prea mai au răbdare şi vor să transforme masa succesorală în bani mulţi, că au aflat ei că arta costă, e cea mai tare investiţie. Aşa au apărut în licitaţii ofertele multiple pentru acelaşi autor. După ce mulţi ani se oferea doar o piesă de artist, rareori şi numai la greii mitici, două. Când moştenirile au fost eliberate, ele au rupt regulile nescrise, dar ofertele multiple au dus şi la scăderea preţurilor, conform mecanismului simplu al reducerii cererii şi a preţurilor dacă este marfă pe piaţă!

O altă cutumă dizolvată a fost cea a prezenţei în licitaţii a artiştilor în viaţă sau - tabu total - a celor tineri. Încet, încet, au început să fie primite lucrări de artişti pentru care tinerii imberbi ce lucrau pentru casele de licitaţii de acum un deceniu şi mai bine nu găseau anul morţii, să îl treacă în catalog, pentru că artistul respectiv nu binevoise să ne părăsească. Şi asta deşi aveau vârste matusalemice pentru mult prea tânărul personal cu cafeaua în palme şi oja în unghii, ambele proaspete, amestecându-şi aromele prin expoziţiile ce precedau licitaţia. Iar artiştii pe care ei nu înţelegeau cum de mai sunt în viaţă aveau chiar şi 70 de ani.

Tinerii foarte tineri au apărut târziu în licitaţiile de artă şi au făcut-o doar când vânzarea era garantată. Altfel, oamenii au treabă şi sunt ocupaţi. Orice tentativă de a-i amesteca pe contemporanii care stau umăr la umăr cu profesorii lor, foarte tineri şi ei, cu clasici sau contemporani de faimă pre-89 a dus la eşecuri garantate pentru cei recenţi. Mai ales în zilele noastre, când piaţa de artă a ajuns ultimul El Dorado investiţional, destinaţia tuturor cheltuielilor amânate, iar cererea nu acoperă toată oferta. Nu numai că nu prea sunt supralicitări pe acelaşi lot, dar oferte foarte bune rămân neonorate, pentru că "pătura" nu acoperă tot şi rămân pe dinafară piese deosebite, la preţuri mai mult decât atractive.

Cea mai recentă licitaţie organizată de Goldart a avut şi o dimensiune umanitară, o parte din fonduri fiind destinate sprijinirii unui mare, dar şi foarte bolnav artist contemporan, Ioan Atanasiu Delamare. Regăsim acest aspect în participarea la constituirea fondului de ofertă, dar nu foarte tare în rezultatele licitaţiei. Nici în aceste condiţii oferta nu a fost acoperită corespunzător, deşi se simte puternic implicarea caldă a artiştilor zilelor noastre în susţinerea unui confrate lovit de soartă.

Dintre "expozanţi", mulţi aparţin, ca leat, anilor '60, alţii şi anilor '50 şi, precum doctorul în gravură ZuZu Caratănase, chiar anului 1985. Iar Aura Evelina Radu chiar anului 1986. Din anii '60 sunt Maria Petcu Chioibaş, Reka Csapo Dup, Cătălin Udrea, Florica Peia, Emanoil Mazilu, Mircea Nechita, Lucian Liciu, Marina Nicolaev, Adalgiza Harabagiu, Florin Stoiciu, Emilia Kiss, Carmen Paraschivescu, Eliza Popa, Rodica Lomnăşan. Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, la sfârşit de tot, unde se semnează articolul, eu.

Bineînţeles, şi în licitaţia cu floarea contemporaneităţii creaţiei picturale româneşti, preţurile mari s-au dus la mituri şi legende, la Petraşcu, cu ruine de 6 mii de euro şi o moară cu numai 4,5 mii, chiar şi un Vânătoru cu flori, la numai 1,3 mii. Cu 900 de euro a fost vândut un superb portret al pictorului Iosif Steurer, realizat de Spiru Vergulescu, ce ar fi stat perfect în muzeul maestrului de la Slatina, în vreun altul al meşterului austriac la noi ajuns sau în altă instituţie de artă şi cultură. Pe de altă parte, o marmură de Marcel Guguianu, de vreun metru înălţime, o Ciocârlie aproape Măiastră, a fost vândută cu 4,8 mii de euro. Din păcate, preţurile la contemporani vii şi tineri sunt aproape nesemnificative.

Dacă Goldart a ţinut şedinţa pe 9 martie, de ziua bărbaţilor mucenici, Alis a fost cu femeile, pe 8. Cel mai mare preţ a fost adunat de un album zdravăn, cu 40 de desene de Dudeşti, de Tia Peltz. Apoi preţurile scad, florile de Vânătoru s-au dat cu 6 mii de lei, un ulei de Sorin Ilfoveanu, cu 5,5 mii, un Şaru clasic, 4,5 mii de lei, adică o mie de euro, un cărbune, nud de Emanoil Bardasare, bate flori şi culori, fiind vândut cu 4 mii de lei, apoi flori de Artachino, cu 3,5 mii de lei, Ţipoia, doar 3 mii, 2,2 mii de lei un Partog Vartanian, nume insistent al licitaţiilor din România, cam de două decenii, deşi nu ştim prea multe despre autor, flori de Biju, cu 2,2 mii, George Zlotescu, tot din vechime, 2 mii. Contemporanii sunt Gheorghe Dican, ot Râmnicu Vâlcea, cu un abstract puternic ce s-a dat cu o mie de lei, preţ la care a plecat şi o gravură de Chirnoagă. O altă gravură, de un meşter de geniu al acestui gen, Ioan Octavian Penda, a fost vândută cu 8 milioane, vechi. Evident, când lucram cu milioane preţurile erau şi ele... de milioane. Dacă le mai transformam şi în monede străine, eternul şi fascinantul dolar sau copilul-minune, euro, preţurile erau şi mai mari, duble sau triple faţă de cele de azi. În mod curent, un meşter contemporan cerea 2-3 mii de euro/dolari, pe orice creaţie a sa. Cei mai cunoscuţi nici nu ajungeau în licitaţii, pe de o parte pentru că erau în viaţă şi se jena organizatorul, pe de altă parte pentru că vindeau din atelier sau expoziţii, şi vindeau foarte bine. Dincolo de modificarea acută a gustului şi preferinţelor în materie de "clasă de mijloc" a vânzărilor de artă, s-a redus şi apetitul pentru preţurile mari, indecent de mari, pentru nume pe măsură. Adică, nici Grigorescu Nicolae şi nici cei care i-au urmat în preferinţele înalte ale publicului solvabil, Petraşcu, Tonitza cel masiv prezent sau rarul Luchian, nu mai vând mult şi bine. Ca să revenim la imaginea cu pătura de cerere care acoperă oferta unei şedinţe clasice de licitaţie de artă, ea a rămas mică şi a alunecat spre preţurile mici, îl mai acoperă doar pe Chilipir.